Ce amânăm când amânăm?

Dragă…,

şi la tine a adiat vânt cu nuanţe de primăvară? A fost doar o iluzie sau a fost o clipă de respiro pentru cei înverşunaţi, cei care parcă nu se mai potrivesc în niciun decor, în niciun anotimp? Ca şi cum ar fi vrut iarna să-i îmbuneze, cum ar face o gazdă bună cu musafirii ei, indiferent de cât de variate le sunt dorinţele şi gusturile. Are şi zahăr brun, are şi lapte, are şi miere, are şi zaharină. Şi pune cafeaua neîndulcită-n ceşti, să facă fiecare aşa cum vrea, aşa cum îi place.
Că prea ne-am împotmolit în nemulţumiri generate de un fapt atât de normal, încât parcă nu mai putem concepe că aşa trebuie să fie. Nu mai putem lăsa nici iarna să fie, nici ploaia să plouă, nici vara să toropească. Avem mereu nevoie de o pauză de la toate astea, ca să o putem lua de la capăt, să mai ridicăm privirea, să mai descreţim din frunţi.

În afară, găsim de fiecare dată ceva ce nu e aşa cum ar trebui să fie. Nu ştim cum, nu avem repere, dar dacă nu e aşa cum vrem noi să fie, ne destabilizează şi ne încurcă. Pentru că am cam început să punem semnul egal între cum ar trebui sau cum ar fi normal şi cum am vrea, fără să ne pese de consecinţe. Despre ce e înăuntru nu se vorbeşte. Acolo poate fi oricum, e dreptul nostru. Nu acceptăm teorii de niciun fel, cu atât mai puţin pe cea potrivit căreia ce avem în interior se oglindeşte-n exterior. E mai uşor de acceptat. Şi de suportat.

Dar nu asta am vrut să spun aşa că trec la subiect. Proastă introducere am făcut, bine că nu mai suntem la compunerile de la şcoală, nu mi-ar fi fost acceptată o introducere despre iarnă la un subiect despre… despre nici nu ştiu cum să-l numesc. Ştii la ce mă gândeam?
De ce oare avem noi, câteodată, tendinţa de a amâna un lucru atunci când el poate avea două feţe: una bună, alta mai puţin bună?
De pildă, atunci când aşteptăm cu sufletul la gură un răspuns şi numărăm clipele până când el ajunge. Nu vreau să vorbesc despre cazuri cu adevărat seriose sau grave şi te voi ruga să nu o faci nici tu. Hai să zicem un răspuns de la cineva plecat departe. Plicul ăla poate conţine o veste bună sau una mai puţin bună, fără însă ca viaţa ta să depindă de asta. Dar ai da orice ca vestea aia să fie bună. Te-ar însenina, ţi-ar aduce sau readuce zâmbetul pe buze. Sau un răspuns legat de o reuşită la un examen oarecare. Te-ai frământat, ai visat cum ar fi să, ai încercat să pui şi varianta cealaltă, ai revenit la prima, la cea bună, ai visat din nou, te-ai frământat iar şi tot aşa. Şi vine momentul în care primeşti acel răspuns.

Tu cum te comporţi în situaţiile astea? Rupi plicul înainte să închizi cutia poştală? Sau amâni momentul? Şi dacă îl amâni, de fapt ce faci? Ce se întâmplă exact în momentele alea? Dacă vestea e bună, nu se numeşte că ai amânat nepermis de mult o bucurie? Dacă vestea nu e bună, se poate spune că ai amânat dezamăgirea? Se poate. Dar nu cumva prelungirea asta e tot un fel de chin mai dulce? Oscilând între curiozitate şi speranţă, între două gânduri de cum ar fi să? Ce amânăm de fapt? Momentul dezamăgirii? Nu ne chinuim mai mult aşa, cu plicul în mână, bănuind şi croşetând iluzii? Încercăm să ne mai protejăm puţin de un eventual „eşec”? Reuşim în tot timpul ăsta să ne pregătim de asta? Sau cu cât amănăm mai mult, cu atât mai tare se va simţi „golul” dacă nu e ce sau cum am vrea să fie?

Nu am nici încheiere aici. Şi iar mă bucur că nu mai sunt la orele de limba şi literatura română.

Dar cu acelaşi drag,
tot eu.

Foto