Pe vremea mea…

Azi dimineaţă, pe la 11, când munceam mai cu spor, pac, se stinge lumina, se opresc calculatoarele, se închide televizorul, se face linişte. Toate odată, da. După 15 secunde, se aprinde lumina, ţiuie calculatoarele, porneşte televizorul. Din nou, toate odată. După 5 secunde, operaţiunea inversă şi iar se face linişte. După 5 secunde, iar se aprind toate. Şi imediat se sting. Şi rămân aşa cam un minut. Apoi pornesc iar toate. Mai puţin internetul, ăla n-a vrut să pornească. Nici cu restart, nici cu setări, nici cu nimic. Concluzia? S-a prăjit jucăria care dă net. Am stat câteva minute până am analizat situaţia şi, pentru că o mare parte din munca mea depinde de net, am început să vorbesc cu mine. Ah, nu, asta e ceva la ordinea zilei, nu s-a declanşat doar din cauză de lipsă de conexiune. Dar mi-a venit un chef nebun de a face pe niznaia. Şi am început să mă iau peste picior, că ce ocazie mai bună să ai pentru asta dacă nu aia-n care omul de lângă tine sau oricare alt om îndrăzneşte să spună că se confruntă cu o problemă, un disconfort, o situaţie?

Şi am început cu deja banala placă de „păi ce, fată? Te pomeneşti că acum mori fără net, da’ pe vremea-n care nici nu exista, ce făceai, cum te descurcai?” Mă descurcam, mi-am zis, mă descurcam. Atunci, absolut nimic din ce exista în viaţa noastră nu depindea de internet. Deloc. Nu, nu mor, dar e ca şi cum ai maşină şi n-ai combustibil. Şi când ai muncit la ceva şi într-o secundă se duce tot pentru că se stinge calculatorul, nu-ţi vine să râzi. Nu mori, sigur. Şi nici nu te apuci de plâns. Dar nu e nici chiar o mare bucurie.

Şi mi-am spus şi de curent. Că uite, te deranjează o pană de curent şi un aparat ars. Păi, în vremea-n care se lua curentul la oră fixă, cum era? Şi nu se mai plângea nimeni. Oare? Chiar nu se plângea nimeni? De supravieţuit, se poate supravieţui, sigur. Şi încă fără probleme. Au fost şi încă mai sunt oameni care trăiesc fără electricitate. Şi tu te plângi de o pană de curent? Nu, nu mă plâng. Spun doar că m-a încurcat, că mi-a dat puţin activitatea peste cap.
Că au fost vremuri în care…

Şi dialogul meu cu mine a continuat în termenii ăştia. Termeni deloc exageraţi, zic. Aveţi habar de ce avem uneori tendinţa de a minimaliza orice eventuală problemă a celorlaţi, doar pentru că noi, cândva, am trăit vremuri mai grele, mai urâte, cu probleme şi mai mari? Oare chiar suntem extrem de sinceri când spunem că, minimalizând, îl ajutăm pe cel de lângă noi să vadă partea plină?
Nu vorbesc despre smiorcăiala aia din nimic, de faptul că ne plângem aiurea din orice. Nici despre probleme cu adevărat probleme. Că ar fi prea lungă şi complexă discuţia. Vorbesc de cazurile astea când, de exemplu, spui cuiva că ieri n-ai avut curent toată ziua şi n-a fost chiar bine că deh, căldură, apă caldă, lumină, deadline-uri, frigider dezgheţat etc şi-ţi trânteşte cu ton superior poveşti despre cum trăiau oamenii pe vremuri,  fără lumină, cu lămpi pe gaz, cu foc în sobă după ce mergeau prin nămeţi, în pădure, după lemne.
Ce e făcut? Ne întoarcem acolo, dacă tot nu era chiar aşa de greu? Curios, nici ei nu s-ar întoarce. Da-ţi trântesc poveşti din astea de cum deschizi gura.

Oare de ce suntem atât de superficiali în a-i trata pe cei de lângă noi? Când am uitat să-i ascultăm, când ne-am pierdut liniştea aia care ne ajuta cândva să înţelegem şi să lăsăm să se vadă că înţelegem? Dacă tot spunem că am trăit vremuri şi mai rele, şi mai grele, de ce să-i punem la zid pe cei care văd o problemă acolo unde noi vedem un fapt banal?

Acum mulţi ani, eram în vacanţă la bunici cu o prietenă. Au adus lemne, le-a tăiat un băiat din sat şi ei au început să le aşeze. Am vrut şi noi să ajutăm. Aveam vreo 14 ani. Bunica ne-a zis să nu punem mâna pe ele. O dată, de două ori. Eu am înţeles. Ea nu. Şi a insistat că vrea şi ea să le ducă, că ea nu are bunici la ţară, că vrea să vadă cum e. Bunica a mai zis o dată să nu, apoi a lăsat-o. După a 4-a tură de luat lemnele în mână, avea sânge în palme. S-a zgâriat, nu a fost ceva grav, dar s-a speriat. Bunica a lăsat tot ce avea de făcut, a fugit după rivanol, apă oxigenată şi, curăţându-i palmele cu cea mai mare blândeţe şi cu glas la fel de blând, i-a spus „vezi, fata lu’ mama, de ce am zis să nu faceţi voi? Voi nu sunteţi învăţate cu munca asta, aveţi pielea fină şi imediat vă plesneşte. Lasă, fata lu’ mama, nu-i nimic grav, uite că deja ţi-a trecut”.

Bunica mea a muncit toată viaţa ei. A avut grijă de fraţii mai mici, la 6 ani mergea cu vacile pe câmp, era dusă la sapă, la fân, la cules, făcea mâncare, făcea curat, făcea perne şi covoare şi de toate, la vârsta la care copiii de azi învaţă tabla înmulţirii. Şi cu toate astea, nici măcar o secundă nu a pomenit atunci de asta în faţa fetei de 14 ani care, de la câteva lemne duse în mâini, avea sânge în palme şi era speriată din cauza asta. Nici măcar nu a gândit-o.
Ar fi putut? Nu, nu cred. Pentru că eu cred că oamenii care au trăit cu adevărat vremuri foarte grele, nu gândesc şi nu îi ironizează pe cei care, crescuţi într-un oarecare confort, simt că ceva se blochează dacă o rotiţă din acel confort al lor se opreşte. Restul… trageţi voi concluziile.

Foto