Pe vremea mea…

Azi dimineaţă, pe la 11, când munceam mai cu spor, pac, se stinge lumina, se opresc calculatoarele, se închide televizorul, se face linişte. Toate odată, da. După 15 secunde, se aprinde lumina, ţiuie calculatoarele, porneşte televizorul. Din nou, toate odată. După 5 secunde, operaţiunea inversă şi iar se face linişte. După 5 secunde, iar se aprind toate. Şi imediat se sting. Şi rămân aşa cam un minut. Apoi pornesc iar toate. Mai puţin internetul, ăla n-a vrut să pornească. Nici cu restart, nici cu setări, nici cu nimic. Concluzia? S-a prăjit jucăria care dă net. Am stat câteva minute până am analizat situaţia şi, pentru că o mare parte din munca mea depinde de net, am început să vorbesc cu mine. Ah, nu, asta e ceva la ordinea zilei, nu s-a declanşat doar din cauză de lipsă de conexiune. Dar mi-a venit un chef nebun de a face pe niznaia. Şi am început să mă iau peste picior, că ce ocazie mai bună să ai pentru asta dacă nu aia-n care omul de lângă tine sau oricare alt om îndrăzneşte să spună că se confruntă cu o problemă, un disconfort, o situaţie?

Şi am început cu deja banala placă de „păi ce, fată? Te pomeneşti că acum mori fără net, da’ pe vremea-n care nici nu exista, ce făceai, cum te descurcai?” Mă descurcam, mi-am zis, mă descurcam. Atunci, absolut nimic din ce exista în viaţa noastră nu depindea de internet. Deloc. Nu, nu mor, dar e ca şi cum ai maşină şi n-ai combustibil. Şi când ai muncit la ceva şi într-o secundă se duce tot pentru că se stinge calculatorul, nu-ţi vine să râzi. Nu mori, sigur. Şi nici nu te apuci de plâns. Dar nu e nici chiar o mare bucurie.

Şi mi-am spus şi de curent. Că uite, te deranjează o pană de curent şi un aparat ars. Păi, în vremea-n care se lua curentul la oră fixă, cum era? Şi nu se mai plângea nimeni. Oare? Chiar nu se plângea nimeni? De supravieţuit, se poate supravieţui, sigur. Şi încă fără probleme. Au fost şi încă mai sunt oameni care trăiesc fără electricitate. Şi tu te plângi de o pană de curent? Nu, nu mă plâng. Spun doar că m-a încurcat, că mi-a dat puţin activitatea peste cap.
Că au fost vremuri în care…

Şi dialogul meu cu mine a continuat în termenii ăştia. Termeni deloc exageraţi, zic. Aveţi habar de ce avem uneori tendinţa de a minimaliza orice eventuală problemă a celorlaţi, doar pentru că noi, cândva, am trăit vremuri mai grele, mai urâte, cu probleme şi mai mari? Oare chiar suntem extrem de sinceri când spunem că, minimalizând, îl ajutăm pe cel de lângă noi să vadă partea plină?
Nu vorbesc despre smiorcăiala aia din nimic, de faptul că ne plângem aiurea din orice. Nici despre probleme cu adevărat probleme. Că ar fi prea lungă şi complexă discuţia. Vorbesc de cazurile astea când, de exemplu, spui cuiva că ieri n-ai avut curent toată ziua şi n-a fost chiar bine că deh, căldură, apă caldă, lumină, deadline-uri, frigider dezgheţat etc şi-ţi trânteşte cu ton superior poveşti despre cum trăiau oamenii pe vremuri,  fără lumină, cu lămpi pe gaz, cu foc în sobă după ce mergeau prin nămeţi, în pădure, după lemne.
Ce e făcut? Ne întoarcem acolo, dacă tot nu era chiar aşa de greu? Curios, nici ei nu s-ar întoarce. Da-ţi trântesc poveşti din astea de cum deschizi gura.

Oare de ce suntem atât de superficiali în a-i trata pe cei de lângă noi? Când am uitat să-i ascultăm, când ne-am pierdut liniştea aia care ne ajuta cândva să înţelegem şi să lăsăm să se vadă că înţelegem? Dacă tot spunem că am trăit vremuri şi mai rele, şi mai grele, de ce să-i punem la zid pe cei care văd o problemă acolo unde noi vedem un fapt banal?

Acum mulţi ani, eram în vacanţă la bunici cu o prietenă. Au adus lemne, le-a tăiat un băiat din sat şi ei au început să le aşeze. Am vrut şi noi să ajutăm. Aveam vreo 14 ani. Bunica ne-a zis să nu punem mâna pe ele. O dată, de două ori. Eu am înţeles. Ea nu. Şi a insistat că vrea şi ea să le ducă, că ea nu are bunici la ţară, că vrea să vadă cum e. Bunica a mai zis o dată să nu, apoi a lăsat-o. După a 4-a tură de luat lemnele în mână, avea sânge în palme. S-a zgâriat, nu a fost ceva grav, dar s-a speriat. Bunica a lăsat tot ce avea de făcut, a fugit după rivanol, apă oxigenată şi, curăţându-i palmele cu cea mai mare blândeţe şi cu glas la fel de blând, i-a spus „vezi, fata lu’ mama, de ce am zis să nu faceţi voi? Voi nu sunteţi învăţate cu munca asta, aveţi pielea fină şi imediat vă plesneşte. Lasă, fata lu’ mama, nu-i nimic grav, uite că deja ţi-a trecut”.

Bunica mea a muncit toată viaţa ei. A avut grijă de fraţii mai mici, la 6 ani mergea cu vacile pe câmp, era dusă la sapă, la fân, la cules, făcea mâncare, făcea curat, făcea perne şi covoare şi de toate, la vârsta la care copiii de azi învaţă tabla înmulţirii. Şi cu toate astea, nici măcar o secundă nu a pomenit atunci de asta în faţa fetei de 14 ani care, de la câteva lemne duse în mâini, avea sânge în palme şi era speriată din cauza asta. Nici măcar nu a gândit-o.
Ar fi putut? Nu, nu cred. Pentru că eu cred că oamenii care au trăit cu adevărat vremuri foarte grele, nu gândesc şi nu îi ironizează pe cei care, crescuţi într-un oarecare confort, simt că ceva se blochează dacă o rotiţă din acel confort al lor se opreşte. Restul… trageţi voi concluziile.

Foto

Reclame
Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

115 răspunsuri la Pe vremea mea…

  1. Zina zice:

    Aici sunt două aspecte. Unul: că suntem grozav de dependenți de curentul electric (sâmbătă nu am avut toată ziua și, cum ziceai, frigi s-a înmuiat, nu căldură – că avem centrală, nu apă la baie și bucătărie – că o tragem cu pompa din puț, nu tv, calculator, iar după ora 17 – nici lumină; a, și imposibilitatea de a încărca telefonul descărcat…) Al doilea aspect: a crescut exponențial numărul celor fără suflet și minte care n-ar mișca un deget pentru altul, dar nu se sfiesc să fie ironici și obtuzi. Nu văd soluții nici pentru prima situație, nici pentru a doua.

    Seară plăcută, dragă Potecuță!

    Apreciat de 2 persoane

  2. Ella zice:

    Se spune că “cine nu are bunici să îşi cumpere” pentru că un bunic este precum o comoară. Îşi iubeşte necondiţionat nepoţii şi îi învaţă numai lucruri bune. Sunt lecţii de viaţă pe care părinţii nu le pot da copiilor şi nu pentru că nu ar vrea şi pentru că nu au experienţa şi maturitatea necesară.
    Și acum nu fac nicio referire la mine … deșii sunt și eu bunică, dar este o mare diferența a fi bunică acum și atunci … pe vremea mea! :))
    Seară bună, Potecuță dragă! Te pup!

    Apreciat de 1 persoană

    • Cred că bunicii sunt comori oricum, Ella! Sunt sigură că şi nepoţii tăi te iubesc extrem de mult şi tu eşti o bunică minunată, aşa cum au fost bunicii tăi pentru tine şi aşa cum vor fi nepoţii tăi pentru ai lor nepoţi. Da, diferenţe sunt. Dar tot comori rămân 😉
      Te pup, draga mea! Şi mulţumesc!

      Apreciat de 1 persoană

  3. ina02s zice:

    Ca ne-am creat dependente, e de inteles, pana la un punct. Dar nu mai suntem oameni liberi. Depindem de electricitate, de net, de un sef, de un partid etc.. Probabil ca si de aici deriva ”strambaturile” noastre: nu suntem umani, nu avem compasiune, nu avem intelegere, rabdare, nu empatizam, etc. din pacate…

    Apreciat de 3 persoane

  4. !!!!!!!!!!!!!!! Dragilor, mâna sus cine m-a văzut prin reader.
    Aveţi habar de ce nu-mi apar articolele în reader? Sau vă apar vouă şi mie nu? 🙄

    Apreciat de 1 persoană

    • Ana G. zice:

      Nu-mi apar, dar nici nu mă pricep de ce. Eu primesc notificare pe email.

      Apreciază

      • Ana, dar tu ai reader? Ai blog? 😯

        Apreciat de 1 persoană

        • Mugur zice:

          Seara bună, Potecuță!
          Să știi că, dacă ai cont pe WP, ai și reader. În tot cursul anului 2012 eu citeam, aveam reader, dar încă nu aveam blog.
          Apoi, să știi că uneori postările mai apar cu întârziere în reader.
          Știu, este ceva vreme de când ai lansat tu semnalul de alarmă, dar eu te-am găsit în reader, așa cum te găsesc mereu.

          Apreciază

          • Da? No, io nu ştiam că ai reader. Mă gândeam că draga de Ana scrie şi eu nu ştiu unde.
            Şi tu m-ai găsit? Gata, mă potolesc. Aştept mai mult data viitoare. Eu eram învățată să apară imediat. Trebuie să îmi dau peste mâini. 😀
            Mulțumesc, Mugur!

            Apreciază

            • Mugur zice:

              Nu trebuie să te impacientezi. Ar trebui să știi destul de bine că platforma WordPress are hibele sale, dar și momente în care parcă toate o iau razna. Ai uitat că la un anumit moment nu reușeam să așez comentarii? 😀 A fost și o perioadă în care notificările o luaseră razna.
              Capul sus, privirea înainte, zâmbetul pe buze! 🙂

              Apreciază

            • Ai dreptate! Vezi ce repede se obişnuieşte omul cu binele? 😀 Am uitat că au mai fost probleme.
              Aşa fac!
              Zi frumoasă, Mugur!

              Apreciat de 1 persoană

            • Mugur zice:

              Apropo, citind un comentariu de mai jos mi-am dat seama că eu nici nu aș fi știut dacă articolul meu apare sau nu în reader. Asta pentru că nu am setat „să-mi urmăresc blogul”, deci în readerul meu nu-mi apar. 😀

              Apreciază

            • Păi ia să faci treaba asta. Că e bine să poţi verifica. Pe mail te urmăreşti?

              Apreciază

            • Mugur zice:

              Nu mă urmăres niciunde, sau mai bine spus mă uit în statistici și văd acolo. Pe e-mail pot apărea întârzieri, după cum am observat.

              Apreciază

            • Pe mail, mie îmi vin toate articolele. Problema e că pun acel „continuă lectura”, ca să nu aglomerez pagina cu tot articolul şi aşa vin şi pe mail. Dar dacă nu ai din aia, e măsură de siguranţă, că le păstrezi în mail.

              Apreciază

            • Mugur zice:

              Din moment ce l-ai scris, articolul nu se pierde, căci rămâne în ciorne. Eu am setare să-mi salveze automat la câteva minute, așa că, și dacă se întâmplă ceva neprevăzut, cum ar fi o pană de curent, eu tot am acolo salvarea. Chiar am pățit așa ceva și nu am pierdut decât câteva cuvinte din textul la care tocmai lucram.
              Cu blogurile altora… da, poate mai pierd câte un articol, dar uneori mă mai uit și în urmă, așa că mai recuperez din posibilele scăpări.
              La tine este cel mai ușor, căci știindu-ți ritmicitatea te caut. 🙂

              Apreciat de 1 persoană

        • Ana G. zice:

          Nu am blog, dar am un cont creat aiurea pe wp. Așa că da, am reader. Și nu apari nici cu
          ultimul articol, cel de după ăsta.

          Apreciază

          • Aha, m-am speriat puţin. Am crezut că tu scrii pe blog şi eu nu ştiu unde.
            Ana, pe ăla cu proba l-am şters. Imediat după ce l-am postat, am văzut că a apărut în reader, la secundă. Şi nu mai avea rost să-l las că în ăla, dacă l-ai văzut pe mail, ziceam numai că nu-mi apar şi că fac o probă şi întrebam ce ar putea fi. Şi când am văzut că a apărut, am şters.
            Să ai o zi frumoasă, draga mea!

            Apreciază

    • Eu!!! (Mâna sus)

      Apreciază

    • condeiblog zice:

      Apar uneori chiar două, dintre care numai unul poate fi deschis. La ultimul articol spre exemplu, acela cu „Proba 2-10”, am putut citi numai cât a încăput în prezentarea din e-mail, dar nu s-a deschis în continuare. Dar poți rămâne liniștită, ni te ivești în vis, zburând printre nori cu un mănunchi de păpădii pufoase în mână… Și strigi de acolo de sus: „Mă vede cineva? Heeei! Mă auziți? iar noi nu auzim din vina izvoarelor care se desfac de la glasul tău. Și ele hăulesc peste pietre, rostogolindu-le… Iar acest clipocit șopocăit este ca o simfonie… Și un copil care ascultă această muzică, ridică o mână și ne zice: Parcă este vocea Potecuței! Vouă nu vi se pare? 🙂

      Apreciat de 1 persoană

      • Oooh, Doamne, ce frumos! Vă mulțumesc mult, am zâmbit şi a trecut de tot mica supărare legată de blogul cel mofturos 🙂
        Ăla cu proba atât era. Nu era mai mult decât apare în mail. Dar, pentru că a apărut imediat în reader, am şters, nu mai avea rost să îl las.
        Am publicat eu de două ori articolul cu „pe vremea mea”. Deh, copchil neastâmpărat. Şi am şters unul, dar a rămas urma lui. Sper să nu mai fac! Încerc! 😀
        Voi striga data viitoare.
        Mulțumesc mult!

        Apreciat de 1 persoană

  5. condeiblog zice:

    Am putea-o numi suficiență. Sunt atât de plini de ei și de „problemele” lor, încât nu mai încape nimic altceva. Ferească Dumnezeu să te scape lângă un astfel de om, că ai o migrenă. „Migrenă? Asta e moft. Să mă vezi pe mine când mă doare capul…” Și este atât de convingător că gata, te plesnește definitiv durerea. Aia atroce! Sau să te audă că ai niște probleme, că îți lipsesc banii pentru ceva. Se plânge dintr-o dată de sărăcie lucie că mai că îți vine să-i dai tu lui, bruma ce o ai.
    Erau alte timpuri? Erau. Cumva am prins ceva din fiecare vreme. Mai puțin războiul, foametea, ce știu eu?… Alea greutăți. Relatate de oameni adevărați, care le-au trăit. Nu se văicăreau. Numai spuneau și ei, bieții, îndemnați întruna de un tânăr veșnic curios și avid de povestiri…
    Am prins vremea în care prin unele sate abia se introducea electricitatea. O parte din copilărie nu am avut televizor și cândva, serile erau luminate cu lampa. Dar ce lume îmi deschidea radioul… Cum ascultam de fascinat vocile care se auzeau din cutia de lemn. Și acum iubesc teatrul radiofonic. Toate piesele câte sunt înărcate pe youtube, pe toate le-am reascultat cu mare drag. Dacă te-ai obișnuit cu filmul, presupun că e mai greu să găsești plăcere în asta.
    Nu spun că era mai greu, doar că era altfel. Vă vine să credeți că am verificat calculatorul? Făceam calculele prin atâtea operații complexe, inginerești, încât firește că nu am avut încredere într-un băiat care doar se pricepea să-l manevreze, dar nu învățase cartea mea 🙂 și care îmi spunea din câteva mișcări același rezultat, cu zecimale. Ne-a ușurat asta viața? Nici pomeneală! Pe negândite am început să muncim mai mult. Dacă odinioară aveam niște zile de teren și altele de birou, terenul a devenit sezonier… Și mai la urmă, lucrările de birou le făceam noaptea, că din ce în ce, nu ne mai ajungea timpul. Așa că nu pot confirma că acum ar fi mai ușor. E doar…altfel. Se muncește mult, extrem de mult. Te simți înconjurat de nesiguranță, de instabilitate și de stress. Iar curentul electric este indispensabil. Asta este! Ca și telefonul, mașina…ori câte altele. Se poate trăi fără ele? Evident. Dar cu toții să ne întoarcem în vremea aia și să revenim la acele așteptări minime de la noi și de la viață. Un sezon întreg oamenii din mediul rural, nu mai aveau prea multe de făcut, decât să-și ațâțe soba și să-și hrănească vitele. Se mai poate închipui astăzi așa ceva? Dar o măsuță joasă în mijlocul unei odăi strâmte, cu o mămăligă din care să mănânce toți ai casei și cu un boț de brânză, iar ăsta să fie tot conacul? Comparațiile astea sunt imposibile și neadecvate. Ca și cum te-ai apuca să aduni mere cu nuci. Iar cei care se dedau la asta, care se mai și grozăvesc, nu știu ce spun.
    Tatăl meu însuși, care a dus la rându-i o viață aspră și plină de vicisitudini (v-am spus o parte din ele, în „Lupa”), m-a căinat într-o zi când, venit pe la mine și surprinzându-mă cu vrafurile de hârțoage în casă, că aveam deadline și urma să fac iar o noapte albă, și a constatat cu tristețe: „Dar mult mai muncești și tu, măi băiete. Speram că dacă ai învățat carte, să ai parte de o viață mai ușoară…”. Uite, nu! Că trăim astăzi și nu mai este ca ieri. Iar mâine? Om trăi și om vedea! Dacă nu eu, poate alții.

    Apreciat de 3 persoane

    • Comentariul ăsta merita să fie postare. Atinge atât de multe aspecte, atât de frumos şi atât de profund!
      Da, a fost greu şi a fost simplu. A fost frumos şi a fost altfel. Dar focul ăla în sobă ar mai fi fost făcut dacă erau pe atunci centrale? Ar fi stat bunicii la lampă dacă ar fi avut electricitate? Şi putem continua aşa.
      Ce bine totuşi că nu au fost. Egoistă cum sunt, mă gândesc cu frică la câte am fi ratat. Oare le iubim pentru simplitate sau pentru că au făcut şi fac parte din noi?
      Hehe, nu ne spuneți mai multe despre acel calculator? 😀
      Chiar, Lupa mai vine le la noi? 🙂
      Mulțumesc mult! E poveste comentariul ăsta!
      Şi eu nu ştiu cum să le iau pe rând, cum ar merita 😳

      Apreciat de 2 persoane

  6. Iosif zice:

    Toate lucrurile îsi au un timp si tin o vreme,
    Nimic din ce-i facut nu dainuie o vesnicie.
    Doar dragostea creaza luminile eterne,
    Si umple universul de pace, armonie, bucurie…

    O seara cu liniste si pace în Suflet, draga Potecuta !

    Apreciază

  7. Nu am citit încă articolul ( promit sa o fac curând), dar nu pot sa ma abțin sa nu comentez.. ma amuza teribil fraza asta.. o foloseam bunicii și mai nou o folosesc și eu cu cei mici :))) nu o sa știe ei cum era Copilăria pe vremea mea

    Apreciază

  8. Monica Tonea zice:

    Și eu mă întreb de ce. N-am răspunsul la îndemână. E similar cu tendința noastră, a părinților de a induce un anumit sentiment de responsabilitate copiilor avertizându-i că vezi, în Africa copiii sunt nemâncați și voi faceți mofturi la mâncarea consistentă de pe masă. De ce o facem? Sincer, de când am copii mă abțin de la astfel de comentarii, dar tot am avut tentația să-i sensibilizez cu o remarcă de gen, poate nu la fel de dură comparația. Și problema constă în faptul că nu dă deloc roade. Copiii noștri îndestulați și cu un trai decent nu au efectiv cum să-și imagineze dificultățile cu care se confruntă alții de vârsta lor născuți în sărăcie. E…inimaginabil, doar o noțiune față de care nu au repere. Bun, cred că nu te-am ajutat deloc la dilema ta… Am rămas și eu cu ea, odată cu tine…

    Apreciat de 1 persoană

    • Monica, e excelentă comparația ta! Dar aici mi-e greu să spun ceva. Că nu ştiu cum e cu educația asta şi nu pot vorbi numai din amintiri. Dar cred că deşi spui că nu funcționează, cumva tot are roade pe undeva. Măcar află că există şi partea asta. Dar când auzi asta orice ai spune, nu mai e chiar de înţeles. Te plângi că e frig la -25? Aaaa, păi cei care şi-au dus veacul prin Siberia se mai plângeau? Cam despre asta e.
      Nici eu nu aş avea un răspuns 😀
      Te pup, draga mea!

      Apreciat de 2 persoane

  9. Potecuță, am executat indicațiile tale,
    Probă, probă, doi-zzzecee -e pagina ta, are poza de fundal, moto, dar zice să mai caut, textul nu e (Pagină negăsită). Dacă dau clcik pe Home, ajung la ”Pe vremea mea”…Asta e și în reader. Ți-aș trimite imaginile, dar nu pot!

    Apreciază

    • Erika, ăla cu proba e şters. A apărut în reader imediat ce am publicat, m-am liniştit că nu e bolnăvior blogul şi am şters ca să nu vă zăpăcesc de tot. În ăla doar vă spuneam de problemă în trei rânduri. Dacă nu apărea în reader, îl lăsam. Aşa, nu mai avea rost. Îţi mulțumesc tare mult pentru ajutor!

      Apreciat de 1 persoană

  10. Mugur zice:

    Pe vremea mea… nu aveam lumină, pe vremea mea… nu aveam decât un difuzor, pe vremea mea…
    Părerea meaeste că încercăm să judecăm, fără să încercăm să înțelegem. Și încercăm să judecăm.
    Pare simplist ce am spus eu, dar nu este chiar așa. Dacă nu înțelegem situația și unghiul din care privește interlocutorul nostru, de fapt nu-i vom putea înțelege problema. Sigur că se poate trăi fără internet. Se poate și fără multe altele. Dar atunci când ești legat prin multe fire de acel ceva, atunci pentru tine totul devine o adevărată tragedie, iar eu, privitorul din exterior, nu voi înțelege tragedia decât atunci când voi încerca să mă pun în pielea ta.
    În rest, vorbim vorbe și judecăm fără a fi cu adevărat judecători. Aici cred că este problema.
    Pe vremea mea nu aveam internet, nici măcar nu se descoperise la nivelul actual de tip WWW, dar acum înțeleg atât necesitatea lui cât și nivelul de dependență față de el.

    Apreciat de 1 persoană

    • Aşa e, Mugur! Nu de tragedii personale vorbim. Dar cum am mai spus, dacă acum pică până mâine curentul, voi avea o problemă să mă spăl cu apă rece, să dorm cu bluze groase şi să bâjbâi prin casă aiurea. Dacă spun asta cuiva care ştie pe cineva care trăieşte în munți, are dreptate să spună că se poate şi fără? Da. Are dreptul să mă judece că mi-e greu fără curent sau căldură? Cred că nu.
      Aşa cum tare bine ai spus şi tu, din exterior e uşor să dăm exemple de şi mai rău. Oooh, da. În lume sunt războaie. Nu fac o tragedie din pana de curent. Dar nu cred că eu, cu acestă problemă a aparatului ars, aş fi fost azi îndreptățită să îi vorbesc de sus colegei care s-a plâns că a rămas fără baterie la maşină şi a întârziat la un eveniment.
      Ştiu, ai spus acelaşi lucru. Dar acum m-am pornit 😀

      Apreciază

  11. Amalia zice:

    Şi eu am trăit pe vremea mea :), dar atunci nu ştiam că se poate trăi şi altfel. Acum, absolut totul depinde de curent, iar la serviciu, şi de internet. Acasă mai merge şi fără internet, citești o carte, faci o plimbare, faci curat în dulapuri, asta in cazul in care nu aștepți cu nerăbdare urmatoarele zece episoade din serialul preferat. 🙂
    Mă gândeam că aceia care merg pe principiul, parafrazez, „s-a putut şi mai rău” sunt doar nostalgici, şi simt nevoia să amintească altora că ei ştiu mai bine cum e să nu fii răsfățat. Asta ca să fiu înțelegătoare.
    O bunică de excepție am avut si eu. Absolut niciodată nu am auzit-o să se „plângă”, iar când nu am mai avut-o, mi-a părut foarte rău că nu am insistat să-mi depene poveștile ei de viață grea.

    P.S. Cel mai tare ma deranjează când se ia netul la serviciu şi nu mai pot să-mi citesc cărțile (în format electronic).

    Apreciat de 1 persoană

    • Amalia, e delicios comentariul tău!
      Recunosc, deşi munca mea depinde de net, mă supăr când pică, că nu mai pot sta pe blog 😀 😀
      Asta cu aşteptarea de serial e serioasă, zău. E treabă grea, solicitantă, ştiu din experienţă. 😀
      Da, eşti mai mult decât înţelegătoare şi e mai bine să fie aşa, să lăsăm lucrurile în lumina asta, să nu răscolim prea mult, cine ştie peste ce dăm în „nostalgia” asta…
      Îţi mulţumesc tare mult! Să ai o zi frumoasă, cu net şi spor la citit! 😉

      Apreciat de 2 persoane

      • Amalia zice:

        Nici nu mă mir că nu apar în reader nici comentariile, la traficul care îl ai aici. WordPress-ul nu face față, și nu știu cum reușești tu să răspunzi fiecaruia în parte, și încă foarte detaliat. Ai un dar foarte rar: apreciezi cu adevărat omul de lângă tine. ❤

        Apreciază

        • Amalia, nu cred că numărul comentariilor are vreo „vină”. Că au mai fost multe şi apăreau. Cred totuşi că se fac schimbări, altfel nu-mi explic. Şi de ce nu ar apărea articolele? 🙄 Dilemă mare. Dar va trece cumva.

          Nu ştiu, nu fac nimic special să reuşesc. Dar chiar nu pot lăsa comentarii fără răspuns. Vrei să râzi? 😀 Ştii cum văd eu toată asta? Ca şi cum ar veni în vizită la mine 30 de prieteni şi eu aş sta în bucătărie numai cu doi-trei şi aş vorbi numai cu ei. Acasă nu fac asta când am musafiri deci nici aici nu pot. Sigur, acasă nu am niciodată mai mult de 6 oameni în vizită în acelaşi timp. Trebuie să pot şi cu mai mulţi oaspeţi. Şi nu o fac din obligaţie. Mie chiar îmi sunteţi dragi şi e o plăcere să vorbesc cu voi!
          Vă apreciez pe toţi, sincer îţi spun!
          Mulţumesc mult!

          Apreciat de 1 persoană

  12. Marian zice:

    Crezi foarte bine , si ” crezi ” aproape corect : ” oamenii care au trăit cu adevărat vremuri foarte grele, nu gândesc şi nu îi ironizează pe cei care, crescuţi într-un oarecare confort, ” . Spun ” aproape ” deoarece … aia , GANDESC TOTUSI . Fireste ca sant mirati de faptul ca , suntem atat de dependenti de multe chestii despre care unii dintre ei n-au avut parte niciodata in viata lor . Dependentza de curentul electric se poate rezolva c-o cheltuiala oarecare { chestia aia cu panourile fotovoltaice } insa , fara NET adica , fara posibilitatea de-ati comunica gandurile , trairile si altor semeni de-ai tai asta pare absolut innaceptabil . ” Bunica mea a muncit toată viaţa ei. A avut grijă de fraţii mai mici, la 6 ani mergea cu vacile pe câmp, era dusă la sapă, la fân, la cules, făcea mâncare, făcea curat, făcea perne şi covoare şi de toate, la vârsta la care copiii de azi învaţă tabla înmulţirii. Şi cu toate astea, nici măcar o secundă nu a pomenit atunci de asta în faţa fetei de 14 ani care, de la câteva lemne duse în mâini, avea sânge în palme şi era speriată din cauza asta. Nici măcar nu a gândit-o.” Merg la pariu ca , nici prea multa carte nu stia batrana . De la bunica mea , am invatat italiana { aia bolovanoasa ce se vorbeste chiar si azi in Sicilia } insa , gramatica limbii italiene nu m-a putut invatat batrana deoarece , nici ea n-o stia . Ma corecta atunci cand greseam vreo expresie insa , niciodata nu era in stare sa-mi spune care-i motivul : nici macar nu gandea asta . Din punctul meu de vedere , postarea dumitale nu-i atat un repros vis a vis de dependenta noastra de NET si electricitate cat , un omagiu adus unei femei batrane si fara multa scoala care te-a iubit mai mult decat si-a iubit vreodata viata caci , erai viata ei . Pentru acest omagiu : RESPECT POTECUTZA !!!!!!!!!!

    Apreciat de 1 persoană

    • Vă mulţumesc!
      Aş vrea însă să vă întreb de unde aţi tras concluzia că bunica mea nu ştie prea multă carte? Bunătatea şi înţelepciunea vin la pachet cu neşcolarizarea? Adică era capabilă să înţeleagă un copil nepus la munci grele pentru că era fără carte?
      Nu a făcut liceul, nu a făcut facultate şi master. Dar am cele mai frumoase şi duioase şi corect scrie felicitări de la ea şi bunicul. De ziua mea, de Paşti, de Crăciun. Şi am văzut-o şi citind de câteva ori. Sigur, când munceşti câmpul, nu ai timp de multe cărţi. Biblia îi era nelipsită.
      Eu nu am spus că nu gândeau deloc. Nu gândeau ironia, la asta m-am referit.
      Postarea mea nu-i un reproş. Cu atât mai puţin faţă de dependenţa aia. Din contră, dacă ar fi să găsesc un reproş totuşi, ar fi faţă de cei care se fac că nu înţeleg şi le reproşează asta tuturor.
      Mi se pare mie sau „fara posibilitatea de-ati comunica gandurile , trairile si altor semeni de-ai tai asta pare absolut innaceptabil” a fost spus cu ironie? Dacă mi se pare, îmi cer scuze!
      Da, mulţumesc lui Dumnezeu, am fost (şi sunt) un copil tare iubit. Şi pentru bunicii mei îi mulţumesc!
      Vă mulţumesc! Să aveţi o zi frumoasă şi numai bine!

      Apreciat de 1 persoană

      • Marian zice:

        Ai citit vreodata ” Elevul Dima dintr-a sheaptea ” a lui Drumes ? Dar „Domnul Vucea ” a lui Delavrancea ? Mama , invatzase … patru clase iar asta o situa in perioada interbelica , in randul persoanelor cu scoala existente in acea Romanie . ” Bunătatea şi înţelepciunea vin la pachet cu neşcolarizarea? Adică era capabilă să înţeleagă un copil nepus la munci grele pentru că era fără carte? ” Nu , dar nici n-o anuleaza . Dumneata vei fi o bunica , daca nu mai buna atunci mai scolita decat bunica dumitale fara ca asta sa-ti afecteze sentimentele fatza de eventualii nepoti asta-i cert ! ” Eu nu am spus că nu gândeau deloc. Nu gândeau ironia, la asta m-am referit.” Asta am inteles si eu insa , n-am exprimat-o asa cum trebuia de fapt . Ce mama dracului : cine-i omul cu har aici , cine-i manuitorul cuvintelor nu cumva dumneata caci eu , in nici un caz !?! ” Postarea mea nu-i un reproş. Cu atât mai puţin faţă de dependenţa aia. ” N-o fi un reprosh dar macar un semnal de alarma tot este , vis a vis de anumite lucruri de care suntem majoritatea dependenti . Inca o data RESPECT POTCUTZA si … regrete eterne daca te-am suparat cumva !

        Apreciat de 1 persoană

        • Mulţumesc mult pentru aprecieri!
          Am înţeles acum ce aţi vrut să spuneţi! Nu e vorba de supărare, sub nicio formă. Dar nu am înţeles eu ce aţi vrut la început să îmi transmiteţi. Acum îmi e clar. 😉

          Apreciază

  13. ecoarta zice:

    Electricitate!? Cand am plecat la liceu s-a introdus la mine in sat. E, sat de munte, izolat!
    Am citit la lampa de mi-au crapat ochii. Mi-aduc aminte de primul radio cumparat de tata „Miorita”, iar seara ascultam emisiunea „Noapte buna, copii!” Dar imi aduc aminte si de emisiunea lui Alexandru Graur. Insa, ceea ce nu pot uita, sunt serile in care tăticuțu ne citea, mamei si mie- eu nefiind scolarita, Sadoveanu, Slavici, Gogol. Pare greu de crezut, dar in casa bunicilor paterni (locuiau peste drum de noi!)
    erau multe carti.
    In primele zile din clasa I, d-na inv. Samson ne-a cerut sa spunem o poveste! Iar ocoşa ce poveste crezi ca a inceput!?😂😅 …”Baltagul”
    Nu-ti mai spun ce-a urmat…
    Draga mea, se putea trai fara toate beneficiile civilizatiei de care atunci, evident ca nu se stia! Dar citeam enorm. Azi citim, dar cat citim!?? Suntem tot pe fuga si parca timpul a intrat la apa!
    Te imbratisez, Dorulet!

    Apreciat de 1 persoană

    • Cum mergeam la sat, la bunici, numai în vacanţe, am prins „confortul” blocului de când m-am născut. Apă caldă de la butelie, căldură cu porţia, stat la lumânare. Nu mult. Dar ştiu, îmi amintesc perfect. Am crescut şi aşa, se poate. Dar când nu ştii altă variantă, nu eşti obişnuit altfel, deşi nu e o bucurie, nu e nici chiar foarte greu. Acum însă, oare am mai putea? Ne-am adapta, sigur. Dar greu. Femeile spălau rufele la râu pe vremuri. Deci se poate. Dar dacă mi s-ar strica maşina, aş fi tare năcăjită dacă ar trebui să spăl hainele în cadă, cu apă încălzită pe aragaz. Că e greu să treci de la bine la mai puţin bine. Invers e floare la ureche.

      Iooiiii, ai nimerit-o, nu glumă! 😀
      Ocoşă tare 😀 Iubesc cuvânt ăsta. Îl foloseam des în trecut. Oare s-a pierdut? Că nu l-am mai auzit de ceva vreme.

      E ceva curios şi încă nu mi-am explicat asta. Când, aşa cum spuneam, se spălau hainele la mână sau la maşini care nu erau automate deci munceai chiar şi cu maşină-n casă, nu erau cuptoare cu microunde, nu erau blendere, nu erau roboţei de tot felul, aparate de cafea etc totuşi, parcă timpul era altfel.
      Şi prietenii se întâlneau mai des. Şi se vedeau filme şi se citea. Cu cărţi pe sub mână şi date din mână-n mână. Se citeşte şi acum, nu zic nu. Dar acum, deşi toate-s cu o apăsare de buton, nu mai avem timp, le facem pe fugă. Oare de ce?

      Îţi mulţumesc mult! Te îmbrăţişez şi eu, cu drag!

      Apreciat de 1 persoană

      • ecoarta zice:

        Dorulet, iti propun un târg! Hai sa folosim in comentariile noastre macar cate un cuvant de-al nostru, adica un regionalism, sa ne unga la suflet! Ce zici, n-ar fi şoada treaba!?😊😁
        Nascandu-ma si traind, dupa gimnaziu mai putin, doar prin vacante, la sat, am invatat sa fac cam tot ce tine de traiul de zi cu zi, inclusiv sa cosesc iarba, sa fac claie, sa ascut o coasa…nu as muri de foame, dar nici moale nu mi-ar fi. Si acuma, la mama, spal rufele cu mana. Mama a refuzat categoric masina de spalat. Nu am putut s-o conving nici in ruptul capului. A, stiu sa fac si sopon!
        Te imbratisez!🤗

        Apreciază

  14. Victor zice:

    Mie îmi apar foarte târziu postările tale. M-am abonat la blogul tău la început de an și, încă de atunci, postările îmi apar cu întârzieri mari. Am sesizat asta în momentul în care îmi apărea în lista de blogger că ai postat de 6 minute dar, intrând la postare, deja avea peste 30 de comentarii, multe din ele cu ceva ore în urmă, ceea ce ca timp fizic ar fi imposibil. Postarea de față mi-a apărut de două ori la interval de două ore, ceea ce înseamnă că fie în setările tale e ceva bifat greșit, fie administratorii site-urilor de bloguri au pierdut pasul cu cei care postează. Cumva, deși nu e o scuză, de aia nici nu mai comentez, mi se pare că ajung la nuntă taman când se dă darul pierzând toată distracția.
    Fără curent? Știu prea bine cum este, pe vremea comunismului mi-am făcut temele la lumina lămpii aproape seară de seară, iar jocurile, toate, n-aveau nicio legătură cu tehnologia. Perioada aia a fost cea mai liniștită din viața mea, chiar dacă, o spun cu tărie, știam sigur în ce sistem politic trăiam atunci, chiar dacă stăteam la coadă la diverse alimente și foloseam cartela pentru a primi anumite alimente.
    Vezi, vineri seară s-a oprit curentul și la noi, 12 ore, totul era paralizat, în primul rând n-am putut folosi centrala termică, apoi nu am avut apă (hidroforul era mort) și în cele din urmă n-am avut lumina necesară lucrului mai îndelungat, lucrând doar cât ne-a permis lumina naturală.
    Duminică dimineață, pe la ora 9, în pe la jumătatea slujbei, a picat curentul din nou. Nici n-am tresărit, nici eu, nici oamenii, a fost minunat o jumătate de oră, se vedeau în biserică lumânările pâlpâind ca și cum ar murmura o rugăciune neștiută de cei din jur. Mai mult, că tot veni vorba de slujbă, merg de ceva ani în Muntele Athos, acolo toate slujbele se fac doar la lumina lumânărilor și a candelelor, majoritatea fiind slujbelor noaptea, lumina din biserici fiind atât de puțină (voit) încât să nu-l vezi pe cel de lângă tine și să fii distras de la rugăciune.
    Off, tehnologia ne-a răpit întru fel bucuria trăirii de momente curate, iar pe tineri cu atât mai mult. Firește, nu neg folosul tehnologiei, mă folosesc de ea zi de zi, dar mi-e dor de zilele în care citeam ore întregi fără să-mi pese dacă este curent sau nu, de zilele în care puteam pleca de acasă fără să-mi fie frică de faptul că poate pica curentul și că o parte din aparatele din casă se pot deteriora.
    Așadar, eu văd lucrurile așa, pot trăi fără curent, dar nu fără Lumină.
    Zi cu spor în cele bune să ai!

    Apreciat de 2 persoane

    • Mă bucur mult să vă văd aici din nou şi vă mulţumesc! Chiar nu ştiu ce se întâmplă, eu la setări nu am umblat deloc pentru că nu ştiu şi prefer să stau cuminte decât să stric ceva. Cum eu nu am umblat şi această problemă a apărut de ceva timp, tind să cred că se fac ceva update-uri şi încă nu s-au pus la punct. Eu am dat urmărire propriului blog atunci când l-am făcut (sfătuită de cei care ştiau mai bine decât mine) şi aşa văd că unele postări nu apar în reader decât mai târziu. Altele, cum a fost cel de aseară, cu proba, a apărut în secunda în care am postat. De aici am tras concluzia că nu e stricat de tot, că are nişte toane şi sper să se remedieze.

      Îmi pare rău că aţi renunţat de câteva ori să lăsaţi un semn, mă bucură fiecare vizită şi sunt conştientă că am avut de pierdut astfel. Sper să nu vă împiedice pe viitor această diferenţă de timp între postare şi apariţia ei. Nici eu nu pot sta conectată tot timpul, uneori răspund a doua zi aşa că distracţia e, sper eu, continuă 🙂

      M-a impresionat mult imaginea pe care aţi creat-o cu acele lumânări pâlpâind în rugăciune. Mi-am amintit de nopţile de Înviere în care stăteam în „podul” Bisericii, la bunici, acolo unde stăteau cei mai tineri. Dar mai mult, de momentul în care se ieşea din Biserică, cu lumânările aprinse. Cum de sărbători se întorceau în sat mulţi dintre cei plecaţi, se făcea o mare mai mică de lumini care se împrăştiau încet prin tot satul, luminându-l.
      Frumos aţi amintit de acele vremuri în care era totul mai simplu şi, poate, mai tihnit.
      Şi vă mulţumesc mult!
      Numai bine vă doresc şi eu!

      Apreciat de 2 persoane

      • Victor zice:

        Când mi-am scris comentariul în dimineața asta m-am dus cu gândul la rândurile mele scrise anul trecut în ziua de Paști, cumva, foarte strâns legate de ceea ce iată, foarte frumos și cald, mi-ai scris și tu în răspunsul dat comentariului meu. Când/dacă ai timp, las aici link-ul, http://preotvictor.blogspot.com/2018/04/
        Nu fac asta pentru a-mi promova rândurile, desigur, că nu vând nimic, ci doar pentru faptul că în anumite puncte rândurile noastre s-au întâlnit în puncte ce depășesc starea de materie, în lumină.
        Mulțumesc frumos!

        Apreciază

        • Orice link spre blogul dumneavoastră e un dar de suflet pentru oricine e dispus să citească, nici vorbă de altceva. Cine interpretează altfel e liber să facă asta. Dar nu eu şi sigur nici cei care trec pe aici. Vă mulţumesc, voi citi cu drag!

          Apreciază

  15. Așezatul lemnelor sub soba din fier cu patru picioare era plăcerea mea cea mai mare, iar părinții știau asta. Mă chemau imediat ce le aducea tata de afară, proaspăt crăpate și cu urme de zăpadă pe ele. Eu, cu vădită importanță și mândrie, le potriveam cu atenție să încapă cât mai multe și să arate frumos până le vine rândul la foc.

    Apreciat de 1 persoană

  16. Îmi place mult concluzia ta… dar îmi place mai mult atitudinea bunicii 🙂 felicitari!

    Apreciază

  17. fosile zice:

    A spus Mugur ce aş fi spus şi eu.
    Doar atît mai adaug.
    Dacă merg în natură sau undeva la ţară unde nu este curent, nu este internet, nu merg telefoanele, nu-mi fac probleme.Dar dacă le am, vreau să le am permanent, chiar dacă nu le utilizez permanent.
    Si-i înţeleg şi sînt de acord cu cei care se plîng de astfel de neajunsuri.
    Ca exemplu.Vreau să merg undeva şi nu ştiu cum circulă mijloacele de transport în comun.Intru pe internet, mă informez şi-n funcţie de asta îmi fac programul.

    Apreciat de 2 persoane

    • Total de acord! Mă simt minunat şi eu când, în concediu, de exemplu, nu pun mâna pe telefon, pe tabletă, pe tastatură, pe telecomandă, o zi sau două. Dar aleg eu să nu le folosesc. Când le am dar nu le pot folosi din motive independente de mine: pană de curent, lipsă semnal, deja devine o problemă.
      Mulţumesc mult!

      Apreciază

  18. Ana zice:

    Pe mine ma enerveaza toate propozitiile care incep cu „pe vremea mea…”, inevitabil urmeaza un bullshit. Ptr ca da, cum ai mentionat si tu, de ce tehnologia s-a dezvoltat? Nu ptr ca sa beneficiem de ea?! Asa ca povestea despre cum traia omul de Cromagnon in pestera si strabunica la lumanare mi se par niste motive de hai sa ne dam mari despre ia uite ce-ntelijent m-o facut mamuca…Bleah! Nu moare nimeni fara net si bec aprins, dar in conditiile in care asta e lumea in care vietuim, de ce sa fi ciumeg patronand pe altcineva?!

    Apreciază

  19. ane zice:

    Eu spun simplu: educația face diferența.
    Ar fi bine să ne gândim din când în când la puterea naturi, care ne poate duce intr-o mare tragedie umană.

    Apreciază

  20. Diana zice:

    Cred ca cei mai multi oameni sunt egocentrici si au impresia ca lumea se invarte in jurul lor, ei raportand experienta oricui la propriile experiente, la felul lor de a fi etc., comparand, ca si cum experienta lor e etalon pentru toate experientele avute de altii, nereusind sa inteleaga ca unii sunt mai sensibili la… frig, la stres, la la la! 🙂 sau mai rezistenti decat ei.

    Iti doresc sa ai o saptamana frumoasa! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Cred că de fapt asta şi e esenţa. Că dacă ei da, atunci musai şi restul să… da. Şi invers şi tot aşa.
      Nu prea pot înţelege mecanismul ăsta. Cred că nici nu e ceva de înţeles.
      Îţi mulţumesc, Diana!
      Să ai o zi frumoasă!

      Apreciază

  21. Katherine zice:

    Da, draga Poteca, te inteleg perfect.
    Insa atunci cand jobul tau depinde de conexiunea la internet, atunci iti este imposibil sa lucrezi.
    Mai pateam intamplari de genul cand tehnoredactam lucrari importante online si deh, uitam sa dau Save, ca doar ce se poate intampla. Raspunsul e simplu: O iei de la capat!!!

  22. Apare in reader, dar nu îl pot accesa. Îmi spune: conținut pt care nu aveți autorizare, cam așa ceva. Din acest motiv nu am putut comenta la acel articol.

    Apreciază

  23. CARMEN zice:

    spun din primul rand ca este într-adevar groaznic fara Internet sau fara curent electric. Am patit-o si eu si te inteleg perfect. Foarte rau este mai ales atunci când ai lucrat la ceva timp de câteva ore si – pentru ca ai uitat sa asiguri o copie pe hard-disk, pierzi totul. Paguba nu este doar timpul pe care l-ai investit în acea lucrare care a disparut în Nirvana, ci paguba este si faptul ca in mintea noastra, conexiunile au fost facute si la acest nivel, nu poti reseta 😉 Atunci cand revine curentul electric si internetul si iti reiei lucrul „de la zero”, creierul functioneaza ca la un „deja vué” si logica poate sari peste pasi usori dar foarte importanti in atingerea scopului final, din cauza ca subcontientul stie „am rezolvat deja aceasta”… si uite asa apare o nesiguranta în plus.
    Ca sa dau un exemplu concret, cel care imi vine acum in minte despre pana de curent electric sau/si de internet si pierderea lucrarii este exact ca si situatia în care te afli, când dupa ce ai scris un comentariu frumos la un articol de blog, apesi „transmite” si acest comentariu dispare si nu va mai aparea niciodata 😦 Cum sa mai scrii aceleasi cuvinte înca o data?! Hmmm… asa am patit eu aici la tine pe blog, Potecuta draga cu comentariul anterior la aceasta postare. Stiu ca tu nu ai nicio vina si mai stiu ca daca dintr-un motiv nestiut, comentariul ar fi ajuns la spam, tu l-ai fi publicat pâna acum. Insa vad ca au trecut doua zile, asa ca am abandonat speranta…si avum, incerc sa scriu din nou 🙂
    Zilele trecute ma gândeam sa scriu un articol despre o pana de curent electric petrecuta la noi la birou (ok, a fost o pana voita „provocata”☺) si când am început sa citesc articolul tau, nu mi-a venit sa cred ☺ „cum?! Potecuta mi-a scris articolul?!” ☺☺☺ Glumesc… o sa scriu acel articol si vei vedea ca doar tema este aceeasi, stilul de abordare este altul. Tu ai evidentiat alte aspecte si îti dau perfecta dreptate. Sunt multi oameni care se cred „semi-zei” pentru ca au trait alte vremuri si, nimeni nu are voie sa ofere un exemplu de „vreme grea” mai grea decat a lor! Am intâlnit si eu asemenea persoane. Cine stie ce motive au?! Cert este ca au ceva, sufera, sunt frustate, ceva în viata lor nu e ok – însa nici ele nu stiu exact ce! Ori nu vor sa stie, ori nu pot… De aceea mie mi-e mila de asemenea persoane. Nu le reped, nu le ignor (atâta vreme cât nu ma ataca direct). le las sa „se racoreasca” si apoi imi vad mai departe de drumul meu, având grija sa ii ocolesc pe viitor. Pentru ca astfel de persoane sunt „distribuitoare de energie negativa” eu asa le numesc. Si… atâta vreme cât e loc destul sub soare, nu-i bai! 😏
    Numai bine, Potecuta draga!

    Apreciază

    • Eu încep cu ce cred că e cel mai important: comentariul dispărut. Mă sperie puţin ce spui, e prima dată când cineva îmi spune că i-a dispărut comentariul aici. În spam au mai intrat, e drept. Dar verific zilnic spamul şi scot ce e de scos de acolo, când văd. Zilele astea, am avut vreo 4-5 spamuri pe zi dar toate erau chiar spamuri. Deci între 5, clar l-aş fi văzut pe al tău. Că am avut acum două săptămâni 200 într-o zi 😯
      Îmi pare tare rău că ai păţit asta, sper să nu se mai întâmple! Dar la ăsta zici că ai postat? Chiar nu ştiu ce s-a putut întâmpla, îmi pare rău! Te voi ruga, dacă se mai întâmplă, să încerci să „mă strigi” la o altă postare, cumva să ştiu de problemă.

      Da, e tare supărător când munceşti ceva şi se duce totul… la mine ieri nu a fost cazul chiar de multă muncă pierdută. Dar având curent şi neavând internet, a trebuit improvizat. Şi e greu. Că revin la aspectul confortului. Când munceşti lejer cu netul şi apoi trebuie să te descurci fără, nu e chiar o bucurie. Şi pare greu tare deşi munca asta ar putea fi făcută fără. Sigur, la alt nivel. Dar teoretic merge. Numai că parcă ai două mâini stângi, ştii ce zic.

      Ia stai puţin, Carmen. Pana voastră provocată a ajuns, cu vântul, la mine şi de fapt voi sunteţi de vină??? 😀 😀 😀 Bine că ai zis, măcar ştiu care e cauza. Hehehe, abia aştept să citesc şi să mă amuz, sper că nu a fost ceva care v-a creat neplăceri. Deci am trăit senzaţii tari cam în acelaşi timp 😀
      Carmen, draga mea, şi dacă eu scriu acum despre înflorirea cireşilor şi tu vei scrie despre asta după o oră, eu tot nu mă voi gândi la nimic. Mă voi bucura că am simţit la fel, că am avut experienţe similare sau, dacă e cazul, că ţi-am dat un strop de inspiraţie. Sigur, acum nu e cazul de inspiraţie, e reală treaba. Deci sub nicio formă nu trebuie să îţi faci nici cea mai mică problemă. Nu tu şi nu la mine! 😉

      Ce frumos spui! Şi eu mă gândesc uneori că răutatea vine dintr-o suferinţă, ca şi reacţiile de care am pomenit. Dintr-o neîmplinire, poate. Încerc să înţeleg, să evit, să nu judec, să nu mă supăr. Încerc. Dar sunt om şi nu chiar tot timpul reuşesc… 😳
      Voi încerca să-mi amintesc mai des ce ai spus!

      Îţi mulţumesc mult, draga mea! Te pup!
      Seară bună îţi doresc!

      Apreciat de 1 persoană

    • CARMEN zice:

      deja vu am vrut sa scriu 😁 ma minunez

      Apreciază

  24. Beta zice:

    Mi-ai trezit amintiri frumoasa si mi-a venit dorul de bunica mea care nu era prea scolita dar de o intelepciune …. si acum imi amintesc din invataturile ei si caut sa merg tot pe drumul trasat de ea pentru ca nu -mi este rusine si ma simt bine. Pupici Potecuta, tare faini amesteci tu cuvintele ❤

    Apreciat de 1 persoană

    • Bunicii ne-au învățat despre viață, prin exemplul personal, fără să ne dea citate sau fără să ne țină lecții.
      Da, ne sunt de folos toate astea şi ne ghidează prin ani…
      Îți mulțumesc frumos şi îți doresc o seară frumoasă!

      Apreciază

  25. Bună observație! Dar numai oamenii inteligenți pot face ca bunica ta. Empatia e rezervata doar unora.

    Apreciază

  26. Potecuta, tie iti trebuie urgent trei zile la munte fara telefon, fara internet, fara nimic.
    Tu, un semineu, o bana in fata semineului, cateva coli de hartie, un stilou si obligatoriu o sticla de vin bun.
    Cat priveste povestea cu bunica.
    Cu parere de rau dar nu-i dau dreptate.
    Nimeni nu s-a nascut puternic sau invatat.
    A devenit.
    Daca stai intr-o oaza de puf nu vei invat nimic. Uneori e nevoie si de rani pentru a merge inainte.

    Apreciat de 1 persoană

    • De ce, Albert? Ce-mi lipseşte? Inspirația? 🙄 😀
      Bunica mea a considerat că nu e nevoie să ne obişnuim palmele cu lemnele, nu de învățat era vorba. Şi a avut dreptate, nu a fost nevoie. 😉
      Îmi pare rău, bunicii mei chiar m-au ținut în puf. Au crezut ei aşa că nu voi avea nevoie să ştiu să sap sau să pun răsaduri. Am învățat în schimb să îi respect pe toţi. De la popă la primar şi de la ciurdar la bețivul satului. Cred că asta mă ajută mai mult decât trei lemne cărate. 😉

      Apreciat de 2 persoane

  27. de ce o ei ca o pedeapsa?
    Semineu, vin bun,chiar este cel mai urat cosmar al tau?
    Cat despre bunici.
    Era ceva mai subtil, Potecuta.
    Chiar avem nevoie uneori in viata sa ne zdrelim degetele pentru a invata ceva.
    Am varsta la care am realizat ca fiecare rana are rolul ei, uneori chiar binecuvantarea ei. Nu o intelegem intotdeauna imediat, dar in timp.
    Esti un copil tare inteligent, cu siguranta intelegi ce vreau sa spun.

    Apreciat de 1 persoană

    • Nu e pedeapsă deloc. Aş fugi acum. Dar nu înţelegeam de ce mă pui să las telefonul şi netul şi să scriu. 🙄
      Că pot scrie şi dacă mă bipăne telefonul de la notificări. Mă enervez, sigur. Dar scriu 😀
      Am înţeles perfect, Albert. Asta înseamnă că îţi dau dreptate că-s intelijentă? 😀
      Revin: îţi dau dreptate. Dar bunicii nu fac decât să ţină nepoţii pe braţe. Ai mei asta au făcut. Părinţii au fost responsabili cu educaţia, bunicii cu răsfăţ maxim. Na, am fost singura nepoată şi la unii, şi la alţii. Acum înţelegi? 😉
      Sigur, ajută. Dar ei m-au ferit de munca de la câmp, din curte, din casă. Mă lăsau la bucătărie când insistam eu. Şi măturam curtea şi hrăneam animalele şi udam grădina.

      Apreciat de 1 persoană

  28. Nu îmi place genul acesta care pune la punct în felul acesta. Trăim în prezent și ne raportăm la ce avem și cum suntem. E greu acum să te descurci cu ceea ce îți dă civilizația. Sigur că improvizezi, dar tot ai nevoie. Am stat de câteva ori fără net și am zis că mi-a fost bine, dar când l-am reprimit a fost ca și cum aș fi revenit din apă la suprafață, la oxigen. Suntem produsul societății în care trăim, așa cum bunicii au aparținut timpurilor respective. Bunica ta are chipul bunicii mele. E absurd să te întorci în trecut când trăiești în prezent.

    Apreciază

  29. psi zice:

    eu fără internet nu pot să muncesc. asta-i clar. dar… renunț la el de câte ori pot. (de pildă în weekend nu prea dau pe blog sau feisbuci)

    Apreciază

  30. Alex zice:

    Ce mai râdeam în copilărie, când îi auzeam pe cei mai în vârstă zicând: „pe vremea mea…”. Uite că am ajuns să zic și eu ca ei. Și în general toți care am adunat ceva ani la capitolul etate. Mai ales dacă am prins și alte timpuri, când asemenea probleme cu confortul erau la ordinea zilei. E adevărat că nici nu aveam prea multe opțiuni atunci și eram foarte mulțumiți cu ceea ce aveam. Am ajuns acum disperați dacă ceva nu ne mai merge, iar de net și smartphone am ajuns dependenți rău de tot. Zilele trecute, am regăsit la mama acasă micul meu aparat de radio Solo 100, cumpărat prin clasa a 7-a. Era culmea tehnologiei pentru mine, în acel moment. Micuț și gălăgios, încăpea într-un buzunar. Îl luam cu mine în excursii sau drumeții și ce ne mai plăcea să ascultăm la el muzică și alte emisiuni radio. Cum la tv nu prea aveam ce vedea, radio era o alternativă super. Ce de amintiri mi-ai stârnit…
    Numai bine, dragă Potecuță! Salutări călduroase de la Târgoviște! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Era bine că nu exista termen de comparaţie, nu ştiam cum e altfel, nu aveam acea experienţă. Dar acum cred că ar fi greu să ne mai adaptăm.
      Mă bucur că am stârnit astfel de amintiri dragi!
      Îţi mulţumesc mult, Alex! O zi frumoasă şi gând bun de la Sibiu!

      Apreciat de 1 persoană

  31. daurel zice:

    Foarte interesanta provocare!
    Ar fi multe de spus. Voi incerca in doua etape tinand cont de ce a paţit Carmen cu primul comentariu.
    Mai intâi pe vremea bunicilor nostri oamenii gospodari nu depindeau energetic de ceva dinafara proprietatii; aveau lemne, petrol (gaz lampant), fântâna…
    Nu exista internet, dar comunicarea prin scrisori era mai sigura decat emailul.

    Apreciază

    • Mulţumesc mult!
      Aşa e. Nu depindeau de atât de multe. Şi reuşeau atât de multe! Se poate. Greu, dar se poate. Însă acum noi am mai putea? Pe de-o parte, cei care nu au trăit acele vremuri şi pe de alta, cei care le-au prins, dar între timp s-au obişnuit cu tehnologia.
      A doua parte nu a mai fost trimisă sau nu a ajuns? Sper că nu au fost probleme!
      O zi frumoasă!

      Apreciază

  32. daurel zice:

    Nu sunt probleme cu blogul, acum expediez completarea.
    Ai dreptate, există o categorie de cetăteni cărora le este teamă că dacă criticăm furnizorul de apă, vom ajunge sa atacam si guvernarea care i-a permis să scadă raportul calitate/pret….
    Ar mai fi si invidia, care judecă cam asa: ” ce vecine, până acum nu treceai dincolo de ‘bună ziua’, iar acum ai dat de greu?!”
    Nu mai insist…
    Toate cele bune!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s