Picurând sărat

Ţi-am spus că iubesc marea
pentru liniştea pe care o dă învolburarea ei.
Şi pentru săratul care-mi apărea sub gene
când o reconstruiam din amintiri.
Mă jucam cu nuanţele de albastru şi
râdeam de încăpăţânarea cu care
le amestecam deşi ştiu,
ştiu foarte bine
că ea, marea mea, nu e albastră.
Ţi-am spus că pentru mine,
marea înseamnă zbor,
că e plutire-n fiecare zbatere
şi e cântec în nesfârşirea ei.
Şi e, uneori, tăcere,
deplină tăcere,
dacă ştii să o asculţi.
Ai râs atunci.
Şi nu m-ai crezut.
Mi-ai spus că…
dar n-am vrut să te ascult.
Pentru că marea mea
nu leagănă furtuni.
Şi nu înghite nimic
în afară de cuvinte.

Când încercam să o însufleţesc,
prin nopţile fără visare,
imaginând ţărmuri şi inventând ecouri,
picuram înspumare şi surâdeam albastru
câte unui val mai îndrăzneţ.
Era simplu,
mă simţeam copil.
Ai râs atunci.
Şi mi-ai spus că, fără margini de nisip,
marea nu poate fi reală.
Ţi-am zâmbit
şi mi-am fărâmiţat toate dorurile
şi s-a făcut nesfârşire
din care am ridicat castele de nisip
printre care alergam descuţă,
atentă să nu le ating.
Ştii că, unele doruri, odată atinse,
se prefac în amăgire?
Nu m-ai crezut.

Ţi-am spus că iubesc marea
pentru albastrul ei nesfârşit
şi tu mi-ai spus că nu e nimic de iubit la ea
şi că marea nu poate fi albastră.
Şi nu am vrut să te cred.
Şi atunci, dintr-o dată,
s-a preschimbat în oglindire
şi-n toată marea mea
s-a făcut senin fără de margini.

Foto