Cum spunem când n-o putem spune?

Mă întorc în trecut
şi mă opresc într-un moment
cu un profesor pus pe şotii,
inventând un joc,
tăind bileţele,
scriind cuvinte
şi punând reguli:
descrie cuvântul
fără să rosteşti:
nici
nici
nici
nici
şi sub nicio formă… nici.

Greu joc!
Frumos joc!
Noi, curioşi
şi plini de energie,
convinşi că putem,
că ştim,
că reuşim orice,
că suntem pregătiţi,
că ştim sinonime multe,
că nimic nu ne opreşte.
El, indulgent,
pregătit pentru momentul
greşelii făcute
de elevul din grupul 1
şi primului punct
pus echipei B.

Reţin scorul grupului meu
în jocul născocit
de profesorul glumeţ.
Cum să descrii şcoli
fără să spui
elevi,
învăţător,
profesori,
cărţi,
lecţii,
ore,
cursuri,
instituţie,
învăţământ,
bănci,
scris,
citit,
note
etc
şi ei să ştie
fără să le spui?

Nu e uşor să spui
ce gândeşti, ce simţi,
ce vrei, ce trebuie,
când eşti nevoit să ţii cont
de reguli, să spui fără să o spui,
să simţi fără să o poţi rosti.
Nu e uşor nici să vrei să scrii
şi să nu existe o literă.
O singură literă
te pune într-o
încurcătură fără ieşire.

De pildă,
cum să descriu te iubesc
fără să o spun,
respectând o regulă nescrisă,
când nici despre drgoste
nu pot scrie
din moment ce îmi lipseşte
o literă ce uite, devine brusc
esenţă, miez, sens,
deşi textul e oricum înţeles.
Şi prin clipe, primăveri,
prin noi,
un lucru oricât de mărunt,
pentru cei din jur,
o privire, un zâmbet, un semn,
devine de nepreţuit
când lipseşte
şi, deşi putem păşi prin zile
şi fără de el,
suntem incompleţi
căci ne împiedică să ne fim.

Foto