Păşind prin alb nesfârşit

Dragă…,

ai văzut câtă iarnă s-a aşezat la picioarele noastre? Parcă păşim pe tot imaculatul lumii, atât de mult alb strivim sub fiecare pas, cu fiecare venire şi, mai ales, cu fiecare plecare înspre sau dinspre. Că plecările sunt cele care strivesc mai mult şi mai des. Te-aş întreba acum tu ce faci cu atâta iarnă?, aşa cum am făcut cu toamna aia ce-a fost odată. Dar bănuiesc răspunsul deşi, chiar şi aşa, m-aş putea face că nu ştiu, doar ca să te aud spunându-l. Să te las să crezi că nu-l bănuiesc. Să mă joc, adică. Eu să mă joc şi tu să mă laşi să cred că nu ştii că eu mă joc. Să te joci şi tu, adică. Să ne jucăm amândoi cu bănuieli şi cu impresii. Eu să te las să crezi că nu ştiu, tu să te prefaci că nu ştii şi să-mi intri-n joc. Tu să mă laşi să cred că ştii, eu să mă prefac că nu. Şi apoi să te cred. Fără să mă mai prefac.

Şi tot aşa. Să continuăm jocul ăsta şi să ne lăsăm unul pe altul să ştim, dar să ne prefacem că nu, ca să ne lăsăm reciproc bucuria clipei care nu face altceva decât să încălzească şi să îndulcească. Hai, să facem asta încă puţin. Măcar încă… până s-or topi zăpezile. Şi apoi să o luăm de la-nceput. Putem schimba regulile. Şi ordinea. Locurile nu le putem schimba. Ar însemna să ne frângem pe drum.

Tu ai făcut vreun om de zăpadă? Sigur că ai făcut, nu ştiu de ce-am mai întrebat. Poate tot ca să te aud răspunzând. Răspunzând cu seriozitate, fără să-mi dai de înţeles că ţi se pare puerilă întrebarea.
Nu ţi se pare ciudat şi în acelaşi timp extrem de duios cum nişte obiecte banale, care nu-ţi spun nimc şi care, hai să recunoaştem, nici nu înseamnă mare lucru, devin dintr-o dată nepreţuite dacă sunt aşezate-n locul potrivit alături de altele, la fel de potrivite contextului? De pildă, un băţ, un simplu băţ aruncat pe stradă, nu îţi poate atrage atenţia. E banal. Şi nu foloseşte nimănui.
Dar cât de tristă e imaginea unui băţ lângă nişte pietricele şi multă zăpadă aproape topită, ştiind că el a fost cândva nasul sau gura unui om de zăpadă…
Dintr-o dată, banal cu banal, banal lângă banal, se face un tot care poate prinde viaţă dacă ştim să vedem cu ochii sufletului imaginea creată.

Aşa-i şi cu gândurile, aşa-i şi cu toate cuvintele acestei lumi. Uite, hai să ne jucăm iar. Vrei? Râu, unii, dragostea, este, spun, un. Cuvinte. Dar puse acolo unde le este locul, se face frumos în jur.

Şi aşa-i şi cu gândurile, da. Şi de aia te-aş întreba acum tu ce faci cu atâta iarnă? doar ca să te aud răspunzând. Dar bănuiesc răspunsul. Şi de teamă că ai putea să-l rosteşti clar şi apăsat, fără să-ţi dai seama că eu îl ştiu, mă joc cu bănuielile şi cu impresiile şi tac. Tac, fără să întreb. Pentru că undeva, dincolo de joc, se amestecă şir de cuvinte şi se aude ecou de: o las. o las pe toată să fie. Mi-s troienele din suflet până sus în gând. Şi-i alb. Şi-i frig. Şi-i viscol de sus din gând, până adânc în suflet.

Aşa că tac.

Cu drag,
tot eu.

Foto