Mă ascund în scris

Dragă…,

poate că acum, mai mult decât oricând, simt nevoia să mă ascund, încercând astfel să mă protejez de gerul care vine dinspre unii trecători pe aleile din drumul pe care-l străbat paşii noştri. De gerul de afară am învăţat încă de mică să mă feresc, chiar dacă uneori mai greşesc, mai încurc, mai uit. Îmi amintesc vag salopeta galbenă, din fâş, pe care am purtat-o într-o iarnă de demult, una-n care râdeam cu gura, cu ochii, cu sufletul, din orice, oricând. Salopeta nu mai există decât în fotografie. În rest, nu s-au schimbat foarte multe. Şi acum râd cu sufletul, atunci când râd. Şi tot cu sufletul plâng, atunci când plâng. Aveam mănuşi din acelea prinse una de alta cu un şnur pe care-l treceam pe după gât, să nu le pierd. Şi fular. Gros, mare şi pufos. Acum uit mănuşile acasă şi las fularul în cuier, aleg doar o eşarfă, gândindu-mă că nu poate fi atât de frig, dar aproape de fiecare dată constat că e mult mai frig decât credeam. Reuşesc cumva să mă feresc, îmi ascund mâinile, grăbesc pasul, scurtez drumul. E bine, încă e bine, încă pot avea grijă de mine. Sau abia acum învăţ să fac asta. Nu ştiu.

În schimb, cu gerul ăla, ăla acut, ăla care taie, pătrunde-n suflet, îngheaţă orice tentativă de bucurie, de inocenţă, de joacă, cu ăla nu reuşesc să lupt, în faţa lui nu ştiu ce să fac, pentru el nu am un fular suficient de gros, unul pe care cu siguranţă nu l-aş uita niciodată, l-aş lua cu mine peste tot, în orice anotimp.
Şi atunci, fac ce ştiu mai bine. Mă ascund între cuvinte. Şi tac. Şi-ţi scriu. Că numai aşa, scriindu-ţi, simt cum creşte-un scut. Sau cum se face cald. Da, ştiu că e poate mitul struţului. Dar nu ştiu altfel. Şi nici nu pot înfrunta. Şi mă baricadez unde ştiu că nu poate pătrunde frigul.

Vorbesc de acei oameni pentru care puţinul e prea puţin, multul e prea mult, albul prea alb şi negrul pare a fi peste tot. Bucuria în faţa unui brad dintr-o piaţă păleşte dacă bradul e natural şi nu e bine aşa, că ne mor pădurile. Dacă nu e natural, nu e bine, că e kitsch. Dacă ninge şi te bucuri tare şi vrei să prinzi fulgii, nu e bine, se blochează traficul şi tu eşti penibil, copiilor le stă bine să facă asta, ţie nu, ţie ţi-a fost luat dreptul ăsta. Dacă nu ninge, nu e bine, nu mai există niciun farmec. Şi tot aşa. Baby, it’s cold outside a devenit dintr-o dată ceva odios. Ştii că sunt posturi de radio care nu o mai difuzează pentru că fata ar fi abuzată acolo? Şi nu-i aşa că, deşi nu te-ai gândit nicio secundă la asta, acum că ştii, parcă ai tendinţa să o asculţi în cheia asta? Sigur, rămâne o exagerare. Dar rămâne şi clipa aia-n care umbra-şi face loc printr-un colţ de gând.

Pe de-o parte, de momentul ăsta mă ascund. Dar pe de alta, mă feresc din teama de nu avea ce să le spun acelor oameni. Unii fac asta pentru că au uitat sau nu mai vor să se bucure de lucrurile astea mărunte. Alţii, dintr-o nevoie sufocantă de a minimaliza efectul. Ca să doară mai puţin ce duc cu ei şi ce-i face să nu mai aibă puterea de a râde cu gura, cu ochii, cu sufletul, atunci când ninge şi pe afară se aprind luminiţe colorate. Şi cum nu am posibilitatea de a cere indicii care să mă ducă la varianta corectă, de unde să ştiu eu ce-i face să murdărească totul în jur? Şi nu cumva aş face durerea aia să doară şi mai tare dacă aş accentua frumuseţea clipei?
Şi atunci, mă ascund să mă-ncălzesc între cuvinte, printre gânduri. Pentru că n-am învăţat să mă feresc şi să-i feresc pe ceilalţi. Pe mine, de clipa ce-ar putea fi umbrită. Pe ei, de exuberanţa care i-ar putea durea.
De frigul de afară încă mă pot feri, chiar dacă mai uit mănuşi sau las fulare, bănuind că n-ar putea fi chiar atât de frig, deşi de fiecare dată e mai frig decât credeam.
Îţi scriu sperând că nu s-a strecurat ceva care-ar putea umbri clipa citirii.
Şi-ţi scriu pentru că-mi face bine să-ţi scriu. În definitiv, despre binele ăsta-i vorba.

Cu acelaşi drag,
eu.

Sursă foto