Monolog golit de sens

Ai observat? A tăcut imnul. S-au strâns drapele, au amuţit fanfare. Ascultă puţin liniştea rămasă-n urma zumzetului, liniştea aia care acoperă vacarmul străzilor, al lumii, al nostru. Ce-i dincolo de ea? Ştii, am urmărit câteva transmisiuni live şi am aflat, în funcţie de interesul patronilor fiecărei televiziuni, câţi oameni au leşinat, câţi au defilat, câţi au greşit pasul, câţi au huiduit, câţi s-au prins în horă. Câţi au fost, câţi ne-am mai rămas, ce mai suntem, ce rămâne? Asta nu pare să-i mai pese nimănui. E tăcere acum, s-a intrat în ritmul obişnuit.
A început goana după cadouri, liste interminabile cu ingrediente pentru masă, alte liste, tot interminabile, pentru decoraţiuni în casă, copii zâmbind, copii râvnind, a avea, a aştepta, a aduna, a dărui, a nu avea şi a spera… se năpustesc toate şi ne acaparează secundele ce par a nu se ascunde nici de ger, nici de luminile din ce în ce mai stridente.

E poate perioada în care ni se face cel mai des sau cel mai acut dor. De bunici, de părinţi, de noi, cei cândva copii, cei cândva tineri, cei de ieri. Ne tot întoarcem la alea ale noastre, de demult, le căutăm aroma, le simţim mirosul, vorbim de pâine şi de cozonaci şi ne scuturăm la gândul că era mai simplu şi mai curat totul atunci.
Dar nu cumva ne e dor de mâinile care făceau aluatul ăla? Şi nu cumva de aia nu mai regăsim pe nicăieri gustul ăla de poveste? Şi nu cumva poveştile erau mai frumoase pentru că glasul care le spunea era mai blând? Şi nu cumva putem face şi noi ceva să fie simplu şi curat? Măcar aproape la fel de simplu şi curat. Să fim şi noi mai puţin complicaţi în idei, mai puţin „înzorzonaţi” în modul în care percepem albul din jur. Să nu mai tot căutăm pata de gri de pe bucata de zăpadă, să nu mai tot privim cu înverşunare, să nu mai tot căutăm în urmă ca şi cum tot ce-a fost alb şi bun, cald şi aromat, pur şi blând a pierit odată cu anii ăia de care ne amintim cel mai des în prioada asta. Multe au fost aşa pentru că cei de care ne e atât de dor le-au făcut să fie aşa. Poate că şi-n asta stă magia aia de care azi auzim prin reclamele mult prea colorate, cine ştie…

Asta a început ca o scrisoare. Dar mi-am dat seama că nu ar vrea nimeni să primească o scrisoare ca asta. Aşa că am tăiat „dragă…” şi am lăsat aşa. Poate că unele lucruri trebuie scrise numai pentru noi, e destulă agitaţie prin oameni, nu mai e nevoie de cuvinte care pot lăsa un gust acrişor. Sau niciun gust. Ca astea de mai sus. Inodore, insipide, incolore.

Chiar dacă nu-i scrisoare, tot cu drag,
tot eu.

Foto