Jurnal de stări

Afară… înserare. Şi cald. Sau călduţ, depinde de dispoziţia celui care dă verdicte. Poate fi şi frig, şi mohorât, şi gri, din aceleaşi considerente. Sec, ANM-ul spune că temperaturile sunt peste limitele normale ale perioadei. Normalul aici ar putea fi încadrat în nişte cifre mici ce indică grade. Celsius. Ce simplu pare deci normalul ăsta. E suficient să stai pe lângă media multianuală şi treci neobservat. Până la urmă cred că totuşi despre asta e vorba când te acuză cineva că eşti ca vremea. Nu vrea să-ţi transmită că ai fi nehotărât, ci tocmai că eşti normal. Sau nu. Dar oricum, normalul fie trece neobservat, fie e scos în evidenţă de cei meteo-sensibili deci n-ar fi de dorit. Oricum, „n-a fost nicicând să nu fie cumva”. Şi acest cumva poate căpăta culori şi simboluri atât de diferite încât ar fi mai bine să nu mai fie descris. Să-l simtă fiecare şi să-i dea nuanţe. Deci e… înserare. Şi călduţ.

Azi… se aud undeva în depărtare ecouri ale pregătirilor de sărbătoare. Nu cea în care colindăm. Deocamdată avem de sărbătorit altceva. Mi-aş dori să văd bunici mulţi povestind. Lăcrimând şi povestind. Sau râzând şi povestind. Sau doar oftând şi povestind. Au ce să ne spună. Să le facem loc, să ne spună ei ce cărţile de istorie nu o fac nici acum. Unele dintre ele. Şi nu numai de aia. Să auzim o poveste spusă de nişte oameni care au făcut şi altceva şi au trăit şi altceva în afară de umilinţa de a fi doar nişte încurcă-lume prin autobuze, aşa cum par ei în ochii celor care pot. Încă pot. Urca mai repede, coborî mai uşor. Sigur, e doar o dorinţă. Oricum nu voi avea unde să-i văd. Vor străluci unii atât de tare, încât vor orbi pe oricine ar vrea să privească înspre. Sau dinspre, depinde de… perspectivă.

Mă gândesc… să vă întreb dacă aţi văzut Pororoca. L-aţi văzut? Să nu-l vedeţi. Sau ba să îl vedeţi. Sau cum vreţi voi. Da, am ajuns şi eu ieri să-l văd. E o minune mai mică pentru mine, nu râdeţi. Cu filmele stau prost şi încerc să recuperez. Şi când găsesc unul aflat pe o listă aproape-ngălbenită, trăiesc momentul ca pe o reuşită.
Ştiţi că nu scriu recenzii. La nimic. Eu doar spun ce-am simţit când scriu de un film sau de o carte. Şi la filmul ăsta am simţit că-mi pierd respiraţia în multe momente. Doare filmul ăsta. Pe oricine. Şi pe cei care nu au cum înţelege la modul ăla cel mai profund, cum sunt eu, de exemplu.
Dacă totuşi vă gândiţi că ia să văd şi eu ce tot spune potecuţa asta, vă rog mult, mult, să nu-l porniţi cu copiii pe lângă voi. La început se înjură. E doar un avertisment, atât.
Azi, dacă astrele sunt de partea mea, văd Breaking news. Iuhuuu. Sigur aţi uitat, nu era important, v-am spus că am fost la cinema la filmul ăsta şi pentru că eram eu şi atât… nu au pornit filmul. Şi de atunci aştept să-l văd. Am ratat şi când a fost pe HBO aşa că vă daţi seama cam cum stau la capitolul ăsta.

Ascult… ASTA ascult. Şi… şi doar se ascultă. Şi se tace.

Foto

Publicitate