1000

Dragă…,

nu pot să nu recunosc că am intrat aici, pe pagina articolului nou, fără să am habar despre ce voi scrie. Şi iar nu pot să nu recunosc faptul că nu e prima dată când fac aşa. S-antâmplat de multe ori să deschid pagina sperând că albul ei mă va face să scriu compulsiv, dintr-o nevoie acută de a umple goluri. Cam cum facem uneori prin viaţă, când ne umplem timpul cu orice, oricât, doar-doar ne umplem şi pe noi odată cu asta. Şi la final de zi, ne trântim epuizaţi pe canapea şi parcă atunci sună mai acut. Ca un ecou într-o sală goală care, cu fiecare repetiţie, devine tot mai puternic, mai asurzitor şi mai intens şi când în sfârşit se loveşte de-un obstacol, se năpusteşte ca un bumerang înapoi în punctul din care a plecat. Dar nu se întâmplă asta şi-n cazul paginilor goale. Nu ştiu de ce, la mine nu funcţionează.

Stau zeci de minute şi las albul să orbească, să încălzească sau să strige, şi nu-l pot umple cu nimic şi mi-e ciudă pe mine că nu pot. Nu ştiu nici acum ce anume face să se activeze click-ul ăla care lasă cuvintele să curgă şi textul să se aşeze. Câteodată, e nevoie de o singură propoziţie născută-n minte ca să declanşeze o imagine, o poveste, un întreg. Alteori, poate fi un nimic, un fapt banal, o frunză căzută într-o poziţie mai altfel, una care mie să-mi spună ceva care se vrea scris cu rimă şi… voila!
Asta în afară de cele care se ţes pe undeva prin colţ de gând sau ungher de suflet. Alea dospesc zi de zi, respiraţie cu respiraţie, şi numai ele ştiu cum aleg momentul în care dau semnale că vor să iasă la lumină. Asta nu mai depinde de mine. Le ştiu, le simt, le aud zvâcnind. Dar nu le pot pune-n ordine decât atunci când vor ele să se lase ordonate. Unele nu se vor lăsa. Şi bine fac. Nici nu trebuie, e destul că-s acolo.

Spuneam că astăzi ar fi fost una dintre zilele alea cu pagina albă lăsată mult timp aşa, dacă panoul de control nu m-ar fi făcut să tresar şi să decid pe loc că numai prin scrisoare se poate. Că numai aşa, prin adresare directă, pot scrie asta. Că numai o scrisoare poate duce cu ea 1000 de gânduri. O mie.
Nu am scris zi de zi, nu-s legate. Dar nici două articole pe zi n-am avut. Asta-nseamnă că sunt 1000 de zile în care am deschis pagini albe şi le-am umplut cu ceva-uri. C-au fost imagini sau sunete, toate au un ceva cu care am rezonat. Deci ar putea contribui la un soi de profil al „infractorului” dacă cineva şi-ar pune mintea cu asta. Dar cine să facă asta? Pe cine-ar interesa?

O mie de zile, ca o mie de culori, o mie de gânduri în o mie de titluri. Da, ştiu, „din o mie de măşti colorate…, din o mie de gânduri…”.
Nu, nu e cu măşti. Culmea, nu e cu măşti. Decât, poate, masca asta care nu te lasă să-l priveşti în ochi pe cel pe care-l găseşti odihnindu-se la umbră de cuvânt. Dar asta nu ţine de nimeni, asta-i diferenţa dintre blog şi vlog. Şi nu mai insist. Dacă se rătăceşte scrisoarea şi o va deschide cineva care crede că virtualul e minciună şi că cei care scriu pe aici vor să pară altfel decât sunt se va prinde că nu-i pentru el şi o va mototoli înainte să o arunce. Sau o va face bucăţele pe care le va arunca la coşul de gunoi. Unele vor cădea pe lângă şi vor fi luate de vânt. Vor pica undeva pe trotuar şi vor fi călcate-n picioare. Nu-i nimic, e mai uşor de suportat un pas peste-o fărâmă de cuvânt decât fraze-ntregi înşirate estetic şi acuzator.

O mie de zile-n care, imediat după „publică”, mi se urca inima-n gât în aşteptarea comentariilor, de teamă să nu fie unul care…
Habar n-am de ce-s aşa. Nu mă ştiu traumatizată.
Ştii, acum mai mulţi ani, când m-am angajat, am făcut multe greşeli în munca mea, ca fiecare începător, de altfel. Dar au fost şi multe care mi-au ieşit din prima. Şi au ieşit bine, au zis unii. Adică unii dintre cei a căror părere ar trebui să conteze. Cum ar fi şeful, de pildă. Şi zicea şefu’, în stilul lui caracteristic, „bine, mă copilule, aşa se face, bravo, îmi place!”. Şi mă bucuram. Şi mai zicea şi altul şi iar mă bucuram. Şi mai ziceau alţii şi iar mă bucuram. Şi zicea câte unul, unul singur, unul din afară, unul care se nimerea prin preajmă, că-s proastă. Şi asta ştergea tot ce au zis alţii înainte. Şi asta mă făcea să-l cred pe ăla ultimul şi să anulez tot, să-i anulez pe toţi ăia ce-au zis de bine şi să ajung să mă anulez pe mine şi să mă şi cred.
Problemă mare, ar spune-un psihoterapeut. O fi, i-aş răspunde eu.

Şi deşi am învăţat în timp să mai văd şi altfel lucrurile, chestia asta s-a lipit cumva de mine şi am tot dus-o peste tot. A ajuns şi aici şi da, m-a făcut să-mi fie teamă. Nu scriu ca să primesc laude. Dar aş fi ipocrită să nu recunosc binele imens pe care mi l-au făcut şi îl fac. Nu scriu ca să primesc laude. Dar ar fi nedrept să nu spun cât de mult au ajutat ele. Nu scriu ca să primesc laude. Dar nu îmi dau eu mie voie să omit să spun că au contribuit enorm la felul în care am ajuns să mă citesc. Da, am învăţat să mă citesc.
Ştii, scriu aşa cum vine din interior. Şi pentru mine mesajul e cel mai important. Şi ăla e ceea ce m-a montat să scriu mereu. Nu am reuşit să-l transmit întotdeauna. Sau nu aşa cum îl vedeam eu pe interior, aşa cum se cerea el transmis. E ca şi cum ai privi un peisaj şi ai vrea să-l descrii unui om care nu poate vedea şi te-ai împiedica de cuvinte lipsă din vocabularul tău. Sau ai simţi că oricât de mult ai insista pe descriere, n-ai putea reda cu exactitate ceea ce vezi. Că oricât ar fi de puternic impulsul care se zbate-n suflet, nu îl poţi îmbrăca în hainele potrivite. Da, mă eliberam de el şi da, conta că va fi transmis. Dar mi-l doream şi ambalat frumos.
Şi odată eliberată de el, nu mai reciteam. Au rămas multe nemaicitite.

Şi toate cuvintele alea primite-n dar de la oameni care citeau din afară, fără să aibă habar de cum am simţit eu mesajul ăla, îmi dădeau de înţeles că nici ambalajul n-ar fi de aruncat. Şi eu mă bucuram. Şi apoi mă miram. Eu? Serios? Da, uneori ridicam şi o sprânceană. Dar au fost zile-n care am recitit. Şi am zis hmmm.
Şi toate momentele alea-n care au spus unii că i-am provocat, le-am amintit, că au râs şi plâns în timp ce-au citit m-au făcut să cred. Să cred că nu e rău.

Mi-a plăcut o dată de mine fără să ştiu. Şi ăla a fost un moment în care am reflectat mult la asta. Am găsit, sub un video pe un canal din ăsta cu videoclipuri, un text de-al meu. Am citit primele propoziţii şi am simţit o emoţie puternică şi mi-am zis că e fain şi chiar era şi am continuat să citesc. M-am recunoscut apoi. Şi am simţit amestecat. Am fost ăla din afară căruia i-a cam plăcut. Pentru că nu s-a recunoscut din prima.
Nu, nu public ceva convinsă fiind că e nasol. Dar în momentul ăla aia e tot ce pot da eu. În momentul ăla nu pot mai mult, nici mai frumos, nici mai altfel. Acolo, în textul ăla sau în încercările alea de vers, e tot ce am eu mai… de prin suflet. Sau tot ce sunt eu atunci, fix în acel moment. Deci n-aş putea mai mult. Şi când acel „e tot ce pot” e şi apreciat… cum să nu însemne mult pentru modul în care tot învăţ să mă raportez la mine?

Dincolo de bucuria de-a vedea mesajul luându-şi zborul şi dincolo de bucuria de a-l imagina găsindu-şi drumul, dincolo de…… şi de…… astea sunt bucuriile celor 1000 de gânduri în 1000 de zile, din 1000 de articole.
Şi pentru toate astea, trebuie să-ţi mulţumesc. Da, ţie. Şi da, pentru tot.

Cu drag,
eu.

Foto