Copii, ce-nvăţăm noi de aici?

Eu, eu, eu, eu vreau să zic, eu. Spune, Ionel. Noi, de aici, învăţăm că… nu învăţăm nimic.
Staţi să vă povestesc şi îmi spuneţi voi dacă am învăţat ce trebuia din ziua asta în care deşi nu creşte iarba, morala e gratis, pentru cine vrea să o găsească.
Am şi eu, ca tot omul înmatriculat în câmpul muncii, o colegă. Una din ele. E supărată pe viaţă şi am înţeles asta după multe dimineţi în care nu-mi răspundea la salut şi încercările mele îngrijorate de a o ajuta cu ceva, crezând că a păţit ceva nasol după faţa pe care o avea, se loveau invariabil de uşi trântite până mai să cadă tencuiala de pe pereţi.

Sunt eu răbdătoare şi calmă dar, după a 5-a încercare, am înţeles că aşa e ea şi făceam ce făceam şi mă prindea cu căştile pe urechi şi concentrată nevoie mare pe ce aveam de făcut, aşa că nu mai avea cui să-i verse amarul ei. Uşa o trântea la fel de tare, dar măcar mă scuteam pe mine de venin.
Că nu ştiu cum explic, dar cumva reuşea să-mi dea o stare tare aiurea cu care mă luptam mult timp după ce pleca-n biroul ei. Şi poate e vorba de egoism, nu ştiu, dar chiar simţeam nevoia să mă protejez şi să nu mai aibă ocazia să-mi verse în fiecare dimineaţă că ea nu mai suportă, ea s-a săturat, că viaţa-i de cacao, că vremea-i la fel, că e frig, că e cald, că e naşpa tot ce ne înconjoară.

Asta a fost doar o paranteză. Urmează alta scurtă, ca să înţelegeţi contextul:
Acum vreo 3-4 luni, a venit la muncă şi i-a spus şefului că pe ea o doare o mână şi nu mai poate sorta nişte dosare, chestie de care era responsabilă. Le zic dosare şi zic sortat dar e doar un exemplu. Nu-i nimic, facem noi treaba ei. Şi am făcut cam trei săptămâni după care am aflat, rugând-o să ne anunţe când se face bine, să ştim cum să ne programăm treaba, că ea nu se mai face bine, că ce?, că ea nu mai face nimic.

No bun şi aşa. A rămas treaba ei la alţii. Azi, fac treaba ei. Ea avea de aranjat dosarele pe culori, eu de transcris texte din dosare, altcineva de făcut raport. Tot ca exemplu. Şi vine colegul cu raportul să spună că am omis un text dintr-un dosar. Eu cer scuze, iau dosarul la purecat. Nu găsesc nimic în plus şi îl mai iau o dată şi iar nimic. Merg la coleg în birou, unde era şi cea căreia noi practic îi făceam treaba. Constatăm de faţă cu ea că vina era a ei, că ea a uitat să scoată un dosar. Asta presupunea ca eu să reiau o parte de muncă. Am zis ok şi am plecat la mine să refac ce am ratat din cauza ei. Ei nu i-am spus absolut nimic.
Ca să aflu de la colegul exasperat că, înainte să realizeze că vina era în totalitate a ei, a făcut o criză de nervi, că nu-s atentă, că-mi bat joc, că fac numai să scap, că aia şi aia. Când a realizat că ea a omis partea aia, a zis „na, asta e, lasă că e bine şi aşa”.

Deci? Ce concluzie tragem de aici? Că-s bleagă. Dar că mai bine bleagă şi calmă decât lovind în alţii când de fapt eu sunt singurul vinovat. Am înţeles bine sau mai am nevoie de lecţii din astea pe care viaţa le dă când crezi că lunea nici iarba nu creşte?
Acum şi mai serios. Oare nu-i mai sănătos să nu facem prea mult caz când credem că cineva din jur a greşit, mai ales când greşeala aia nu ne afectează în mod direct şi să încercăm să fim puţin mai maleabili? Că uite, e posibil ca toată troaca aia-n care-l băgăm pentru un nimic să se dovedească a fi exact a noastră.
Nu sunt supărată deloc. Dar chiar mă gândesc că asta poate fi o lecţie de care şi eu trebuie să ţin cont. Că nu-s nici eu vreo sfântă şi oricând pot greşi faţă de oricine.
Şi nu, nu e pic de metaforă pe aici. Dar na, uneori avem şi din astea de vorbit 😀

Foto