Din dimineaţă

Ştii cum e dimineaţa când,
în aburii de cafea,
îţi programezi ziua
şi eşti convins că
nimic din tot ce spui că vei face
nu va fi amânat şi va fi
atât de bine făcut,
încât vei ajunge să crezi că
niciodată nu s-ar fi putut mai bine de atât?

Şi nu pentru că trebuie,
nimic nu trebuie,
ci pentru că vrei
sau pentru că e parte
din ritmul tău interior.
Pianul nu va mai putea naşte
o melodie cu o clapă lipsă,
nici vioara cu o coardă ruptă,
nici tu, la final de zi,
nu vei simţi acel tot
dacă ceva ţi-a scăpat
sau ai uitat
sau ai amânat
sau te-ai gândit că
poate mai bine să nu,
totuşi nu.
Ai fost prea efervescent
şi nu te-ai gândit
la „dar”-ul pe care dimineaţa,
din prea mult entuziasm,
uită să ţi-l propună ca variantă.
Şi pe măsură ce ziua îmbătrâneşte,
se adună variante care flirtează
cu poate mâine,
se strâng renunţări
şi se întrezăresc convingeri
că şi mâine vei bea o cafea
care-ţi va deschide pofta de făcut planuri
şi crezut în ele
până pe la amiază,
când începi să te gândeşti
că n-ar mai fi atât de mult timp
şi n-ar ieşi aşa cum ai vrea
şi mai bine mâine, că vei fi mai liber
şi oricum mai ai destulă
cafea-n cutia-n care o păstrezi
şi suficiente gânduri
despre ce să faci,
încât e timp
de amânări
şi de speranţe că
poate mâine.

Foto