Întâlnindu-mă

Dragă . . . ,

ştii la ce mă gândeam de dimineaţă, cât încă era fierbinte cafeaua? Îmi imaginam cum ar arăta o primă întâlnire a mea cu mine. Stai, nu intra în zone alunecoase, nu e aşa de rău cum pare. Nu e vorba de o depersonalizare. Nici de egocentrism dus la extrem, la asta sunt restantă de când mă ştiu. Dacă ar avea vreun beneficiu întâlnirea asta, atunci cea care scrie acum ar avea de învăţat de la cea care ar fi în faţa ei.
Şi îmi imaginam cam cum ar decurge totul. Am stabili un punct de întâlnire, unul banal dar foarte cunoscut mie, să nu am probleme cu orientarea şi astfel să nu mă găsesc la timp. Ceva aiurea, dar neaparat într-o zonă foarte cunoscută mie, altfel mi-ar fi jenă să spun că nu ştiu zona şi aş fi nevoită să apelez la taxi, cu emoţii multe ca nu cumva nici taximetristul să nu ştie.

Zona centrală ar fi deci ideală, dar nu cu întâlnit la cafeneaua x sau la magazinul y. Nu le ştiu şi aş trece de multe ori pe lângă acel loc fără să-l observ. Şi cum eu, cea care scrie, m-aş lăsa pe mine, cea cu care mă voi întâlni, să aleg zona, nu aş mai putea riposta şi nici n-aş spune că nu ştiu unde e. Pentru că eu nu spun. Caut, întreb, sper să am noroc. Poate cea cu care urmează să mă întâlnesc va fi inspirată, şi sigur va fi, şi va alege ceva ce numai cine n-a fost niciodată-n oraşul ăsta nu ar şti unde e. Adică punctul cel mai intens circulat. Din acelaşi motiv ar alege, aici chiar nu avem cum să nu ne asemănăm. Singura diferenţă ar fi că ea ar spune clar „sper că n-ai de gând să mă duci la mama naibii, că eu mă pierd”, dacă ar trebui să aleg eu. Eu aş lăsa alegerea cum a picat şi, cum am zis, aş apela la ajutor.

Am stabili şi o oră, una normală, cu fix, nu cu şidouşcinci şi tot pe ea aş lăsa-o să o aleagă, în funcţie de programul ei. Eu aş spune doar „după ora x sunt liberă”. Şi mi-aş pune tot timpul ăla liber la dispoziţie, că aşa fac eu când apuc să spun că-s liberă. Nu mai las nimic să intervină, timpul ăla e dat, nu mai modific decât în cazuri de maximă urgenţă.
Şi am ajunge cu 10 minute înainte. Dar, ca să nu stau statuie într-un punct fix, undeva, aproape de punctul de întâlnire, aş încetini pasul, aş sta în faţa unei vitrine, aş intra într-un magazin, să nu ajung să simt că stau de o veşnicie acolo, nefăcând nimic. Şi ea ar ajunge mai repede şi ar face la fel, şi aici ne asemănăm.
Ne-am recunoaste din prima. Ne-am zâmbi, am întinde mâna şi ne-am spune numele doar ca să le uităm în secunda imediat următoare. Dar ne-ar fi jenă să întrebăm şi am lăsa aşa, sigure fiind că asta se va rezolva curând. Ne-am întreba reciproc unde să mergem şi, fără să o spunem răspicat, am da de înţeles că am prefera undeva afară, la terasă. Numai să nu îţi fie frig, aş spune eu, simţindu-mă vinovată că în timp ce o rostesc gândesc Doamne, de n-ar spune că îi e.

Ne-am uita în meniu, eu aş strâmba din nas, dar nu pentru că aş fi pretenţioasă ci pentru că aşa fac când mă forţez să mă concentrez fără şanse de reuşită. Că aş citi între zecile de feluri dar aş fi mai atentă la ce spune ea. Aş alege în final, după ce aş studia meniul cu limonade, o cafea cu frişcă. Am lăsat destule limonade-n borcanele alea speciale pentru că aveau un gust fără legătură cu lămâia. Dar nu am zis nimic.
Ea ar spune clar „eu aş vrea o limonadă cu mentă şi gheaţă, vă rog! Nu sunt făcute din sare de lămâie, nu?”. Şi eu aş privi-o cu ochii mari, de drag. Că ştiu perfect ce spune şi aş vrea să pot şi eu. Dar eu las limonade aproape neatinse şi cer cola când vine chelnerul a doua oară şi nu-i spun că aia e apă cu praf acru. Tac.
Şi apoi am povesti despre întâmplări cu limonade fără lămâie şi despre cum eu nu spun şi ea spune şi ea îmi spune că e cazul să spun şi eu şi…

ştii cum suntem noi? Uite, fix ca AICI. Dar fix. Dacă nu îl vezi sau nu îl auzi, să-mi spui. Merită văzut, cu inima ţi-o spun. Ea e cea din stânga, eu cea care mai întâi se asigură că e loc de nebunie şi abia apoi se manifestă. Mai întâi stă cuminte deşi-n ea e petrecerea începută, se fierbe şi se clocoteşte. Dar se abţine până când nu-i sigură că nu deranjează. Stă şi observă. Şi trage concluzii. Dar înăuntru face fix ca cealaltă. Şi tare se mai amuză ea pe dinăuntru deşi pare serioasă, că deh, o cere eticheta. Nu, nu de părerea lumii e vorba, nici măcar. Dar hai să o recunoaştem, de câte ori nu am încercat să părem serioşi pentru că nu era cazul să ne prăpădim de râs. Cam despre asta e.
Mă gândesc acum cam ce ar spune cei care şi-au făcut meserie din dat peste nas. Ce bine că nu citim decât noi aici. Măşti, ar spune. Dublă personalitate, ar spune. Falsitate, ar spune. Prefăcătorie, ar spune. Nebunie, ar spune.
La naiba cu tot ce-ar spune. Nu lor le scriu eu. Dacă aş vrea să ştiu ce-ar spune, n-aş scrie aici. Aici, unde scriu eu şi citeşti tu.
Uite, vezi de ce aş avea de învăţat de la cea din faţa mea? Lor nu le-aş putea spune-n faţă. Nu i-aş confrunta.

Am văzut azi poştaşul. Şchiopăta. Ce-ai păţit?, am întrebat.
M-am lovit de viaţă, mi-a spus. Scrisori ai? Scrisori? Nu mai am scrisori de-un veac, mi-a spus. Dar ce duci în geantă?, am întrebat.
Amăgiri, mi-a spus.
L-am lăsat să plece fără scrisoare. Nu am vrut să-mi amestec literele cu amăgirile din tolba lui.

Cu drag,
eu. tot eu.

Foto