Din alt gând…

Dragă . . . ,

îţi scriu iar, am prins drag de scrisori încă de la începutul primeia, aia „Din alt timp” în care-ţi scriam despre prima zi de şcoală. Atât de drag încât m-am gândit să le fac categorie, e acolo şi prima şi cred că vor mai urma. O categorie care adăposteşte scrisori e intitulată „Scrisori”. Spuneam că sunt previzibilă, am vrut să aduc o dovadă-n plus, în cazul în care ai fi avut îndoieli. Dar ştii, punctele alea de suspensie mă încurcă. Pe de-o parte, pentru că-s doar trei. Şi trei nu înseamnă nimic. Nu când e vorba de ele. Altfel ştii şi tu cât de multe înseamnă cifra asta, câte semnificaţii are ea în basme şi-n Biblie şi-n… general.
Şi pe de altă parte, pentru că pare incomplet. E ca şi cum scrii pe o coală de hârtie, rulezi, pui în sticlă, pui dop sticlei şi-ţi arunci gândurile-n valuri ca şi cum… ca şi cum ai vrea să te descotoroseşti de ele. Arunci din tine, gând cu gând, şi nici nu-ţi dai seama când te trezeşti fără de tine lângă tine.

Laşi marea să le ducă, să le săreze albastru şi să le mestece ca şi cum… ca şi cum n-ai mai vrea să ştii de ele. Dar se întâmplă, şi chiar se întâmplă, nu doar în filmele romantice cu un el şi-o ea, ca sticla aia să fie găsită, dopul să fie scos, coala desfăcută, gândul citit şi… acelaşi film. Derulat în sens invers.
Şi gândul ăla e adoptat de cel care citeşte. Ce face cu el, nu mai ai dreptul să ştii. Dar când el e citit, revine la tine şi se reaprinde ca şi cum… ca şi cum nu l-ai fi dat mării niciodată. Se scutură de sărat şi se descalţă de albastru şi ţi se aruncă-n braţe ca-ntr-un gest disperat de cădere-n gol.

Ai văzut Coco? Să-l vezi. Cred că şi gândurile noastre păţesc exact ca sufletele din filmul ăla. Drăguţ film. Dulce film. Dureros film. E pentru copii, spun unii. Nu e, spun eu. Nu ştiu ce face filmul cu un copil. Cu mine a dat de pământ. Acolo, cei duşi din lumea asta au nevoie ca cei ce-s încă aici să vorbească despre ei, ca ei să nu dispară din lumea de dincolo. Da, şi de acolo se poate dispărea. Se duc în uitare, spune filmul. Şi nu mai ştie nimeni nimic de soarta lor.
Aşa cred că e şi cu gândurile. Le dai lumii şi nu mai vrei să ştii nimic, te detaşezi de ele. Dar cineva, undeva, dă peste sticla aia şi, pe nesimţite, gândul ăla prinde iar puteri şi-ncepe să-ţi zvâcnească.

Contează că e-n mâini de pescar, de bâtrân ce-şi numără anii duşi pe-un mal de singurătate sau de copil care adună scoici pentru a-şi colora şi mai mult copilăria? Nu contează. Contează ce face cu el. Dar tu nu ştii asta. Decât dacă ţi-l calcă-n picioare în văzul altora. Şi cei care văd duc vorba mai departe şi transformă fapta asta-n legendă şi auzi că într-un sat pescăresc, un om a lovit alt om. Şi cauţi să înţelegi, demult nu mai crezi în legende, ai învăţat să cauţi adevărul, să nu mai judeci fapte după cum sunt povestite.
Şi ajungi acolo-n sat şi afli că nu l-a lovit pe el, pe om, că a fost puţin altfel. I-a strivit doar gândul. Ironic l-a strivit. Pentru că n-a-nţeles l-a strivit. Şi pentru că n-a vrut să facă parte din lumea celor cu gânduri ca ale lui. Şi pleci din satul pescăresc cu înţelepciunea celui care ştie că lumea are dreptul să facă ce vrea sau ce simte cu gândurile pe care le găseşte hoinărind prin lume sau plutind pe mări. Şi fapte din astea ai mai văzut.
Şi înţelegi că oamenilor le e mai uşor să facă asta decât să caute omul, să-i dea gândul găsit şi să-i spună că e urât gândul lui, că e demodat gândul lui, că e plin de gânduri ca ale lui, că lui nu-i trebuie. Tu îl înţelegi mai bine ca oricine. Eu înţeleg mai bine ca oricine.
Pentru că vezi tu, şi eu îţi scriu ţie ca şi cum… ca şi cum mi-aş spune mie. Despre alţii. Îţi spun ţie ca şi cum mi-aş spune mie, nu merg să le bat în poartă să-i întreb, să le explic, să îi rog să ia piciorul de pe puiul ăla de gând. Nu pot. Dar aleg să-ţi scriu ţie pentru că vorbindu-mi mie, nu reuşesc să fiu întotdeauna prea sinceră. Când îmi spun mie, îndulcesc tonul, caut nuanţe, caut scuze şi-mi găsesc vini, caut vini şi găsesc scuze şi tot aşa. Până pierd esenţa. Şi şirul. Şi atunci e mai simplu aşa, e mai la îndemână să mă scriu prin scrisori pe care nu le rulez şi nu le pun în sticle, le las aşa, să se scuture singure de gânduri, cum ne scuturăm noi, oamenii, de fulgii aşezaţi pe umeri când afară e alb şi străzile miros a iarnă.

Dar cum să-ţi spun eu ţie, cui să mă adresez eu cu toate astea ale mele, astea care mă alcătuiesc, mă compun şi recompun? Să-ţi spun dragă tu, să zic dragă eu, să zic simplu dragă om? Cum să-i zic eu destinatarului acestor gânduri pe care le scriu, le picur uşor sărat şi le arunc prin lumea fără de valuri aşteptând să simt zvâcnirea, semn că cineva le-a găsit şi le-a adoptat ca şi cum… ca şi cum le-ar vrea alături.

Cu acelaşi drag,
eu.

Foto