Din alt timp…

Dragă . . . ,

zâmbesc gândidu-mă la felul în care vei reacţiona citind. La cât de bine ştiu că mă cunoşti, nici nu ar trebui să mai scriu asta, deja ştii ce voi spune, mai precis despre ce voi spune. Oare e bine că e aşa sau ar trebui să mă gândesc că sunt atât de previzibilă încât nu mai am de oferit nicio surpriză? Da, aş putea face o ghiduşie, aş putea ignora impulsul ăla care vine natural, m-aş putea forţa să las deoparte gândul ăsta doar de dragul jocului, de dragul mirării pe care ar putea-o provoca schimbarea „direcţiei”, devierea de la traseul obişnuit. Dar nu pot şi ştii că nu pot. Da, şi pe asta o ştii. Şi atunci de ce aş face altfel? Nu, îmi place să-l simt pe „puteam să pariez”, „aş fi băgat mâna-n foc” şi să mă alint că nu ştiam.

Dar serios, cum aş putea trece peste ziua asta fără să-ţi scriu despre ea? E, dincolo de toate, ziua care ne-a marcat pe toţi, într-o măsură sau alta. Şi parcă poveştile legate de ea au mai mult farmec dacă sunt spuse azi, nu mâine, nici peste o săptămână. Deşi pe atunci 15 era ca un fel de sărbătoare, ca şi cum exista-n calendar, nu se muta după bunul plac al celor cu legea-n mână. Dar asta e o altă poveste şi nu are legătură cu nimic.

Ştii că eu am amintiri extrem de puţine despre acea primă zi de şcoală? Tot ce-a fost înainte de plecarea de acasă îmi e bine întipărit în minte. M-am trezit prima, m-am îmbrăcat în uniforma pregătită de seara şi pusă frumos pe fotoliul din sufragerie. Aveam ciorapi din ăia albi, făcuţi cu croşeta, parcă aşa se numeşte, cu găurele. M-am îmbrăcat, m-am pieptănat, am pus cordeluţa deşi nu avea ce să ţină, aveam părul scurt pe atunci deşi cu bucle la fel de rebele ca acum, mi-am pus ghiozdanul în spate, am luat buchetul de flori în mână şi m-am pus la uşă. Ai mei încă dormeau. Adevărul e că nici nu cred că am dormit în noaptea aia.
Aveam 6 ani şi 7 luni. Şi în dimineaţa aia am simţit ceva ce nu mai simţisem până atunci. Cred că alea erau emoţii, altfel ce nume să poarte toată agitaţia aia însoţită de bătăi rapide de inimă şi de sentimentul că se întâmplă ceva cu stomacul meu? Nu cred că ştiam pe atunci ce e, dar ştiam că e prima dată când simţeam aşa.

Îmi mai amintesc de curtea şcolii, de uimirea mea că e atât de multă lume la un loc. Ştii, şcoala era şi e şi acum atât de aproape de casa mea încât îi vedeam zidul din balcon. Dar abia atunci, în dimineaţa aia, prima-n care i-am trecut pragul, am realizat cât de mare e. Şi cât de frumoasă. Atunci devenise a mea. Şcoala mea.
Nu am înţeles nimic din ce a vorbit doamna aia care era directoarea şcolii. În mijlocul careului imens, format din copii, părinţi şi bunici, erau înşiraţi învăţătorii, gata să-şi primească elevii. Se striga numele învăţătorului şi, în ordine alfabetică, numele elevilor care le erau distribuiţi. Mi-au rămas ochii lipiţi de o tânără învăţătoare, frumoasă ca o zână din poveştile care încă îmi erau citite de mama sau de tata. Mda, eu nu m-am dus la şcoală cu temele făcute, am învăţat literele în rând cu toţi colegii mei.
Aşteptam cu inima mică să-mi aud numele, să merg cu spatele drept, să îi ofer florile ei, celei mai frumoase învăţătoare din tot şirul ăla de învăţători. S-a terminat clasa ei, pe mine nu m-a strigat. Când am văzut că îşi ia elevii şi pleacă spre clasă, am vrut să fug după ei, cum să plece fără mine? Dacă nu am auzit când a strigat? Dacă eu rămân singură, fără învăţătoare şi fără clasă? Nu am avut timp prea mult să mă sperie gândul ăsta, sentimentul că sunt atât de aproape de casă îmi dădea siguranţă. Dacă rămân singură, ştiu să merg înapoi.

M-a strigat când s-a ajuns la clasa singurului bărbat care prelua clasa bobocilor. Avea o căldură specială în ochi dar nu era ea, cea mai frumoasă învăţătoare. Ne-a aranjat doi câte doi, a luat-o de mână pe prima fată din şir şi am pornit spre clasă. Unii au început să plângă, în rând cu părinţii lor. Nu am înţeles de ce plâng. Eu nu am plâns nici la grădiniţă, cum să plâng acum? Dar dacă ei plâng înseamnă că ştiu ei ceva. Nu, mie nu-mi venea să plâng, nici măcar de ciudă că cea mai frumoasă învăţătoare nu era a mea şi că învăţătorul meu nici nu a luat florile, a spus că le ia în clasă.
Nu am mers mult, clasa noastră era în curte, ca toate celelalte clase mici. Cei din 5-8 erau în clădire, aveam să aflu că acolo sunt multe scări şi e mai periculos pentru noi, cei mici. Şi priveam spre clădirea aia ca şi cum era un castel despre care aflasem tot din poveşti. Părea ceva fermecat acolo, în clădirea aia mare, cu geamuri mari şi, iată, şi cu scări multe. Cât de multe? Cât de mari? Cât de mari trebuie să fim noi până să avem voie acolo?
Aveam să aflu asta în prima zi din clasa a 5-a, când ne-am dus plângând (da, atunci am plâns eu, nu când eram numai de-o şchioapă, am plâns din tot sufletul şi cu toată sinceritatea anilor mei încă mici) să îl rugăm pe învăţătorul nostru să ne ia înapoi, în clasa lui din curtea şcolii, că noi nu vrem în clădirea aia cu scări multe şi mari.

Şi îmi mai amintesc că am intrat în clasă şi din punctul ăla nu mai ştiu nimic. Mi s-a şters tot. Nu mai ştiu nici ce le-am povestit părinţilor, nici când am primit abecedarul, nici măcar dacă la modul general mi-a plăcut. Îţi vine să crezi că nu ştiu dacă mi-a plăcut sau nu, după prima zi?
Aveam bănci mici, cu scaune care se ridicau şi se lăsau în jos şi care scârţâiau îngrozitor la orice mişcare. Şi mirosul. Mirosul ăla inconfundabil, al începutului de şcoală. Pe ăla nu îl pot uita, m-a însoţit în toţi anii, inclusiv la liceu. Mirosul podelei proaspăt spălate mă întoarce-n timp şi are un efect atât de puternic asupra mea încât pot jura că aud zumzetul din curtea şcolii. Când simt mirosul ăla, închid ochii şi aud clopoţelul.

Atât îmi amintesc din ziua aia. Nu ştiu unde s-au dus celelalte.
Mi-ar fi plăcut să-mi amintesc când ne-a vorbit, ce ne-a spus, ce i-am spus învăţătorului. Dar nu mai ştiu nimic.
Ciudat cum se cern amintirile, cum ne amintim lucruri pe care le considerăm acum neînsemnate. Aş fi vrut să nu mai ştiu culoarea ciorapilor, dar să-mi pot aminti momentul în care ne-a vorbit învăţătorul. Dar nu ţine de noi, nu? Cine ştie ce se va întâmpla peste ani cu ceea ce acum credem că nu e posibil să uităm.
Oare ne vom aminti de poveştile astea, de scrierile astea? Da, iar mă alint. Nu-mi răspunde, ştiu ce vei spune. Vezi, şi eu pot anticipa unele răspunsuri. Măcar la întrebările astea care oricum nu mai necesită niciun răspuns.

Şi amintindu-mi toate astea, ştii ce mă face pe mine să pornesc un război în care pierd prin neparticipare, lăsând tăcerea să joace rol de steag alb? Sentinţele alea date pe un ton superior, ştii tu, alea care-ncep cu „pe vremea mea” vs. „în ziua de azi, ei, copiii”. Ei, copiii de azi, ce? Dacă nu mai au ghiozdan din carton ci unul cumpărat de la Paris sau de la Pepco, nu trăiesc emoţia primei zile de şcoală cu aceeaşi intensitate ca în alte vremuri? Dacă nu mai au cheia de gât dar au în schimb activată pe telefon aplicaţia aia prin care părinţii îi pot urmări prin satelit, nu vor povesti cu la fel de mult entuziasm despre anii lor cei mai mici, aşa cum o facem noi de câte ori avem ocazia?
Negarea frumuseţii copilăriei lor nu le ştirbeşte deloc din farmecul anilor lor frumoşi, cu atât mai puţin reuşesc asta părerile astea intransigente ale celor care au rămas încleştaţi în propria lor copilărie şi o iau drept etalon de corectitudine şi frumuseţe. Nu e rău să fii acolo. Dar nu e chiar corect să nu-i laşi pe alţii să-şi trăiască, la rândul lor, anii pe care-i au. Nu e nimeni în măsură să împartă copilăriile în mai bune sau mai frumoase, mai albe sau mai roz. Cea mai frumoasă copilărie dintre toate e cea trăită de fiecare-n parte, indiferent de vremurile în care e trăită.
Dar uite că iar am deviat, ce bine că tu nu mă judeci pentru asta. Că de aia îţi scriu ţie toate astea. Şi asta oricum a fost doar o paranteză, nici măcar nu contează. Aşa că nu o lua în seamă.

Mai bine ne întoarcem la acea primă zi. Tu îţi mai aminteşti cum a fost a ta?
Am vorbit prea mult, ştiu. Dar e unul din subiectele alea generoase care nu te lasă să te limitezi la o frază. Ce bine că nu plătim impozit pe cuvinte. Îţi dai seama că aş fi mereu datoare la stat?
Sau nu, aş găsi eu o soluţie, aş inventa un altfel de comunicare. Poate telepatia. Nu ar fi invenţia mea în cazul ăsta. Dar măcar pe gânduri să nu se pună taxe.

Mă opresc aici.
Cu acelaşi drag,
…

Foto