Din alt timp…

Dragă . . . ,

zâmbesc gândidu-mă la felul în care vei reacţiona citind. La cât de bine ştiu că mă cunoşti, nici nu ar trebui să mai scriu asta, deja ştii ce voi spune, mai precis despre ce voi spune. Oare e bine că e aşa sau ar trebui să mă gândesc că sunt atât de previzibilă încât nu mai am de oferit nicio surpriză? Da, aş putea face o ghiduşie, aş putea ignora impulsul ăla care vine natural, m-aş putea forţa să las deoparte gândul ăsta doar de dragul jocului, de dragul mirării pe care ar putea-o provoca schimbarea „direcţiei”, devierea de la traseul obişnuit. Dar nu pot şi ştii că nu pot. Da, şi pe asta o ştii. Şi atunci de ce aş face altfel? Nu, îmi place să-l simt pe „puteam să pariez”, „aş fi băgat mâna-n foc” şi să mă alint că nu ştiam.

Dar serios, cum aş putea trece peste ziua asta fără să-ţi scriu despre ea? E, dincolo de toate, ziua care ne-a marcat pe toţi, într-o măsură sau alta. Şi parcă poveştile legate de ea au mai mult farmec dacă sunt spuse azi, nu mâine, nici peste o săptămână. Deşi pe atunci 15 era ca un fel de sărbătoare, ca şi cum exista-n calendar, nu se muta după bunul plac al celor cu legea-n mână. Dar asta e o altă poveste şi nu are legătură cu nimic.

Ştii că eu am amintiri extrem de puţine despre acea primă zi de şcoală? Tot ce-a fost înainte de plecarea de acasă îmi e bine întipărit în minte. M-am trezit prima, m-am îmbrăcat în uniforma pregătită de seara şi pusă frumos pe fotoliul din sufragerie. Aveam ciorapi din ăia albi, făcuţi cu croşeta, parcă aşa se numeşte, cu găurele. M-am îmbrăcat, m-am pieptănat, am pus cordeluţa deşi nu avea ce să ţină, aveam părul scurt pe atunci deşi cu bucle la fel de rebele ca acum, mi-am pus ghiozdanul în spate, am luat buchetul de flori în mână şi m-am pus la uşă. Ai mei încă dormeau. Adevărul e că nici nu cred că am dormit în noaptea aia.
Aveam 6 ani şi 7 luni. Şi în dimineaţa aia am simţit ceva ce nu mai simţisem până atunci. Cred că alea erau emoţii, altfel ce nume să poarte toată agitaţia aia însoţită de bătăi rapide de inimă şi de sentimentul că se întâmplă ceva cu stomacul meu? Nu cred că ştiam pe atunci ce e, dar ştiam că e prima dată când simţeam aşa.

Îmi mai amintesc de curtea şcolii, de uimirea mea că e atât de multă lume la un loc. Ştii, şcoala era şi e şi acum atât de aproape de casa mea încât îi vedeam zidul din balcon. Dar abia atunci, în dimineaţa aia, prima-n care i-am trecut pragul, am realizat cât de mare e. Şi cât de frumoasă. Atunci devenise a mea. Şcoala mea.
Nu am înţeles nimic din ce a vorbit doamna aia care era directoarea şcolii. În mijlocul careului imens, format din copii, părinţi şi bunici, erau înşiraţi învăţătorii, gata să-şi primească elevii. Se striga numele învăţătorului şi, în ordine alfabetică, numele elevilor care le erau distribuiţi. Mi-au rămas ochii lipiţi de o tânără învăţătoare, frumoasă ca o zână din poveştile care încă îmi erau citite de mama sau de tata. Mda, eu nu m-am dus la şcoală cu temele făcute, am învăţat literele în rând cu toţi colegii mei.
Aşteptam cu inima mică să-mi aud numele, să merg cu spatele drept, să îi ofer florile ei, celei mai frumoase învăţătoare din tot şirul ăla de învăţători. S-a terminat clasa ei, pe mine nu m-a strigat. Când am văzut că îşi ia elevii şi pleacă spre clasă, am vrut să fug după ei, cum să plece fără mine? Dacă nu am auzit când a strigat? Dacă eu rămân singură, fără învăţătoare şi fără clasă? Nu am avut timp prea mult să mă sperie gândul ăsta, sentimentul că sunt atât de aproape de casă îmi dădea siguranţă. Dacă rămân singură, ştiu să merg înapoi.

M-a strigat când s-a ajuns la clasa singurului bărbat care prelua clasa bobocilor. Avea o căldură specială în ochi dar nu era ea, cea mai frumoasă învăţătoare. Ne-a aranjat doi câte doi, a luat-o de mână pe prima fată din şir şi am pornit spre clasă. Unii au început să plângă, în rând cu părinţii lor. Nu am înţeles de ce plâng. Eu nu am plâns nici la grădiniţă, cum să plâng acum? Dar dacă ei plâng înseamnă că ştiu ei ceva. Nu, mie nu-mi venea să plâng, nici măcar de ciudă că cea mai frumoasă învăţătoare nu era a mea şi că învăţătorul meu nici nu a luat florile, a spus că le ia în clasă.
Nu am mers mult, clasa noastră era în curte, ca toate celelalte clase mici. Cei din 5-8 erau în clădire, aveam să aflu că acolo sunt multe scări şi e mai periculos pentru noi, cei mici. Şi priveam spre clădirea aia ca şi cum era un castel despre care aflasem tot din poveşti. Părea ceva fermecat acolo, în clădirea aia mare, cu geamuri mari şi, iată, şi cu scări multe. Cât de multe? Cât de mari? Cât de mari trebuie să fim noi până să avem voie acolo?
Aveam să aflu asta în prima zi din clasa a 5-a, când ne-am dus plângând (da, atunci am plâns eu, nu când eram numai de-o şchioapă, am plâns din tot sufletul şi cu toată sinceritatea anilor mei încă mici) să îl rugăm pe învăţătorul nostru să ne ia înapoi, în clasa lui din curtea şcolii, că noi nu vrem în clădirea aia cu scări multe şi mari.

Şi îmi mai amintesc că am intrat în clasă şi din punctul ăla nu mai ştiu nimic. Mi s-a şters tot. Nu mai ştiu nici ce le-am povestit părinţilor, nici când am primit abecedarul, nici măcar dacă la modul general mi-a plăcut. Îţi vine să crezi că nu ştiu dacă mi-a plăcut sau nu, după prima zi?
Aveam bănci mici, cu scaune care se ridicau şi se lăsau în jos şi care scârţâiau îngrozitor la orice mişcare. Şi mirosul. Mirosul ăla inconfundabil, al începutului de şcoală. Pe ăla nu îl pot uita, m-a însoţit în toţi anii, inclusiv la liceu. Mirosul podelei proaspăt spălate mă întoarce-n timp şi are un efect atât de puternic asupra mea încât pot jura că aud zumzetul din curtea şcolii. Când simt mirosul ăla, închid ochii şi aud clopoţelul.

Atât îmi amintesc din ziua aia. Nu ştiu unde s-au dus celelalte.
Mi-ar fi plăcut să-mi amintesc când ne-a vorbit, ce ne-a spus, ce i-am spus învăţătorului. Dar nu mai ştiu nimic.
Ciudat cum se cern amintirile, cum ne amintim lucruri pe care le considerăm acum neînsemnate. Aş fi vrut să nu mai ştiu culoarea ciorapilor, dar să-mi pot aminti momentul în care ne-a vorbit învăţătorul. Dar nu ţine de noi, nu? Cine ştie ce se va întâmpla peste ani cu ceea ce acum credem că nu e posibil să uităm.
Oare ne vom aminti de poveştile astea, de scrierile astea? Da, iar mă alint. Nu-mi răspunde, ştiu ce vei spune. Vezi, şi eu pot anticipa unele răspunsuri. Măcar la întrebările astea care oricum nu mai necesită niciun răspuns.

Şi amintindu-mi toate astea, ştii ce mă face pe mine să pornesc un război în care pierd prin neparticipare, lăsând tăcerea să joace rol de steag alb? Sentinţele alea date pe un ton superior, ştii tu, alea care-ncep cu „pe vremea mea” vs. „în ziua de azi, ei, copiii”. Ei, copiii de azi, ce? Dacă nu mai au ghiozdan din carton ci unul cumpărat de la Paris sau de la Pepco, nu trăiesc emoţia primei zile de şcoală cu aceeaşi intensitate ca în alte vremuri? Dacă nu mai au cheia de gât dar au în schimb activată pe telefon aplicaţia aia prin care părinţii îi pot urmări prin satelit, nu vor povesti cu la fel de mult entuziasm despre anii lor cei mai mici, aşa cum o facem noi de câte ori avem ocazia?
Negarea frumuseţii copilăriei lor nu le ştirbeşte deloc din farmecul anilor lor frumoşi, cu atât mai puţin reuşesc asta părerile astea intransigente ale celor care au rămas încleştaţi în propria lor copilărie şi o iau drept etalon de corectitudine şi frumuseţe. Nu e rău să fii acolo. Dar nu e chiar corect să nu-i laşi pe alţii să-şi trăiască, la rândul lor, anii pe care-i au. Nu e nimeni în măsură să împartă copilăriile în mai bune sau mai frumoase, mai albe sau mai roz. Cea mai frumoasă copilărie dintre toate e cea trăită de fiecare-n parte, indiferent de vremurile în care e trăită.
Dar uite că iar am deviat, ce bine că tu nu mă judeci pentru asta. Că de aia îţi scriu ţie toate astea. Şi asta oricum a fost doar o paranteză, nici măcar nu contează. Aşa că nu o lua în seamă.

Mai bine ne întoarcem la acea primă zi. Tu îţi mai aminteşti cum a fost a ta?
Am vorbit prea mult, ştiu. Dar e unul din subiectele alea generoase care nu te lasă să te limitezi la o frază. Ce bine că nu plătim impozit pe cuvinte. Îţi dai seama că aş fi mereu datoare la stat?
Sau nu, aş găsi eu o soluţie, aş inventa un altfel de comunicare. Poate telepatia. Nu ar fi invenţia mea în cazul ăsta. Dar măcar pe gânduri să nu se pună taxe.

Mă opresc aici.
Cu acelaşi drag,

Foto

Reclame
Acest articol a fost publicat în Scrisori și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

85 de răspunsuri la Din alt timp…

  1. condeiblog zice:

    Îmi place!…Cât îmi place. Și ce prilej de reverii… Cele mai multe dintre compunerile de pe vremea școlii au avut ca teme „Prima zi de școală” și „Noi în anul 2000”. Dar dacă la cea de a doua mă simțeam mai liber să mă tot duc pe calea imaginației (cu farfuria zburătoare desigur), în ce privește primul subiect m-am simțit mereu constrâns să scriu după tipic și…neapărat elogios.
    Mi-ar fi drag să încerc din nou …și de data asta să scriu adevărat, întoarcându-mă în timp. Minunată amintirea mirosului. Se frecau podelele cu petrosin ori motorină care stricau tălpile bieților teniși chinezești. Mai mirosea a lemn și a var… Nu aș fi în stare nici acum ca să duc până la capăt această lucrare…M-ar costa prea multe și tari emoții. Mă rezum să mai citesc o dată articolul de mai sus și să exclam: Da-da! Chiar așa!…

    Apreciază

    • Da, îmi amintesc de celebrele compuneri. Totuşi, prima zi de şcoală rămâne aia prima. Nu ştiu de ce ne tot puneam să scriem şi descriem zilele de început de an şcolar. Că după clasa a-III-a… nu mai era nicio plăcere în asta 😀
      Ei, am căutat cuvântul în memorie şi recunosc, nu aş fi ştiut să zic de petrosin, nu am vrut nici să caut pe google, am vrut să curgă textul fără artificii.
      Mulţumesc mult! E o bucurie că ai avut răbdare să citeşti textul meu!

      Apreciază

  2. tink3rbe11 zice:

    Nu îmi amintesc prea multe, parcă a fost acum 5 vieți. Îmi amintesc copii mulți, într-o curte mare, aveam două codițe prinse și o pamblicuta albă cu două funde mari(ca garoafele), guler crosetat, apretat de zgâria bine gâtul, dar nu conta… Așezați frumos 2 câte 3:))) și la prezentare cel mai frumușel băiat din clasă a venit în fața mea și „M-a pupat”! Și apoi nu mai știu.
    Am avut copilărie cum nu mai este, atât de multe s-au petrecut în cei 11 ani cât am locuit în satul în care m-am nascut, că nici nu imi amintesc decât frânturi.
    Cu drag!

    Apreciază

    • Mulți am fost şi noi. 42 în clasă. 😀
      Hehehe, băiatul ăla frumos te-a făcut să uiți tot? 😀 Tare dulce sunat cum ai spus.
      Oooo, tu ai copilărit la sat? Pfuai, câte amintiri de basm ai. Eu numai în vacanțe mergeam şi chiar şi aşa am adunat amintiri speciale, apăi tu! 😉
      Îți mulțumesc frumos!

      Apreciază

  3. Prima zi de scoala ? :))))
    Intotdeauna un amalgam.
    Era o parte din noi care se bucura de revedere. Colegi, povesti, amintiri din vacanta.
    Asa cum era o parte din noi care ar fi preferat sa o mai lungeasca putin pe la bunici…
    Mult mai multa simplitate ca acum.
    Nu prea aveam cu ce epata.
    de ce am tot timpul senzatia asta ca mai simplu inseamna intotdeauna mai frumos?
    Cred ca e vre-o frustrare :)))

    Apreciază

  4. „Cred ca este vreo frustrare” ..:)))) daca tot am inceput scoala :))))

    Apreciază

  5. firdeiarbainbataiavantului zice:

    Frumoase amintiri. Din păcate, peste ale mele au trecut prea mulţi ani şi nu-mi amintesc absolut nimic din prima zi de şcoală. Dar cum am fost toată viaţa un emotiv şi un timid, sunt convins că şi atunci am avut multe emoţii. Cum se zice prin filme, deşi în alt context, thanks for the memories.

    Apreciază

  6. gelu gelu zice:

    Cred ca toti am avut emotii in prima zi de scoala. Prea multe nu-mi amintesc. 🙉

    Apreciază

  7. Diana zice:

    Cu multa, multa bucurie am citit acest text! 🙂
    Dimineata am plecat de acasa pe la ora 8 si pretutindeni am vazut copii mergand la scoala. Scoala unde am facut 8 clase e peste drum de bloc (in 3-5 minute eram acolo) – si multi copii erau prin zona dimineata. Apoi, am auzit o voce in difuzor (discursul „de inceput de an”) 🙂
    In clasa am fost si noi tot 42! 🙂 Prea multi pentru gustul meu – nu-mi place aglomeratia nici azi.
    Cu o seara inainte de prima zi de scoala din viata mea am plans – nu voiam la scoala; am plans tot drumul; am dat cu piciorul in asfalt pana s-a terminat discursul; am intrat in clasa si am cautat ultima banca… Ce bucuroasa am fost cand s-a terminat si am plecat acasa! Altceva nu-mi amintesc. Sunt sigura ca aveam si un buchet de flori; stiu ca aveam bentita, si codite prinse cu funde mari, guler si mansete apretate, ciorapi (ştrampi) 🙂 albi… (am vazut in poze – altfel nu cred ca mi-as fi amintit). Am plans de ciuda ca merg la scoala – in prima zi – dar am fost constiincioasa pana la finalul primei clase, cand am invatat pe pielea mea cum sta treaba cu notele si coronita pentru premiul intai… Si i-am spus invatatoarei (in faţa clasei) ca n-a fost cinstita cu mine (exact asa i-am spus – alor mei nu le-a venit sa creada) si… mi-am pus-o-n cap pentru trei ani. Muta clasei s-a trezit vorbind. Sunt timida, de felul meu, pana sunt calcata pe coada.
    Si am plans in ultima zi din clasa a 12-a! Am plans de bucurie ca am scapat de scoala! Mi-am luat diploma de bac si pace buna! Mai apoi… a-nceput sa-mi placa sa invat (invatam ce voiam) 🙂
    M-a luat valul! Amintirea ta vine dupa o zi in care am dat cu ochii de „boboci” si in mintea mea se derualu amintiri dintr-un trecut ce-mi pare tare indepartat! 🙂
    Numai bine, Potecuta!

    Apreciază

    • Of, draga de tine! Dar aveai fraţi mai mari sau de ce nu voiai la şcoală, ştiai că acolo e mai greu sau ceva? Că de obicei copiii abia aşteaptă asta, ideea de nou, de faptul de deja sunt mari şi merg la şcoală îi atrage mult şi li se pare ceva deosebit.
      Ai fost de mică de partea dreptăţii înseamnă. De apreciat că ai înţeles la o aşa vârstă mică şi ai şi susţinut asta în faţa clasei! E amuzant dar e şi o treabă tare serioasă. Dar chiar ţi-a făcut o nedreptate sau a fost o răbufnire de-a ta?
      Şi tu mi-ai făcut mie o bucurie că ai citit şi ţi-a plăcut!
      Îţi mulţumesc mult, Diana!
      O zi frumoasă îţi doresc!

      Apreciat de 1 persoană

      • Diana zice:

        Am o sora, mai mica – ea abia astepta sa mearga la scoala. 🙂 Probabil ca aveam sentimentul ca la scoala programul e prea fix, prea serios, ma gandeam ca tot timpul de joaca va fi ocupat cu invatatul (n-am idee de ce! cred ca, pur si simplu, nu mi-a placut scoala, dar aveam tot ce-mi trebuie, invatam etc. – daca tot eram acolo!) Poate pentru ca nu sunt tocmai sociabila…
        A fost nedreapta, si nu doar cu mine (si parintii stiau – mi-au confirmat mult mai tarziu)… Toti cei (muuulti) care luau premiul intai aveau parinti si bunici care veneau la scoala cu sacosele pline. 😦 Cel mai mult se ocupa de ei si tot asa…
        Si eu iti multumesc, (si) pentru ocazia de a-mi depana fuiorul amintirilor. 🙂
        Seara frumoasa iti doresc!

        Apreciază

        • Ahaa, acum am înţeles. Ai avut tu un instinct bun, atât 😉
          Of, Diana…. îmi pare rău. Ştiu cât de tare doare o aşa nedreptate! Dar na, te-a călit pentru viaţă.
          Să ai şi tu o seară cât mai bună! Te pup!

          Apreciază

  8. Am citit postarea. Și am realizat că nu-mi amintesc prima zi de școală. Am lăsat-o să revin. Și tot nu-mi amintesc. Știu că nu voiam deloc să plec la școală. Pentru că o iubeam pe educatoare atât de tare, că nu o puteam lăsa la greu și eram ferm convinsă că nu se va descurca fără mine. Deci habar nu am care a fost prima impresie.

    Apreciază

  9. Mona zice:

    Eu îmi amintesc curtea și momentul când ne-au aranjat pe scările școlii pentru a face o poză de grup. Știu că eram foarte mirată că învățătoarea mea emana un parfum extraordinar. Și acum parcă îl simt. Mirarea mea venea de la faptul că, dumneai era mai în vârstă (am fost ultima ei generație) și îmi amintea de bunica. Iar eu bunici îmbrăcate la costum, cu pantofi eleganți și parfumate, nu mai întâlnisem.
    Și clasa, Doamne, aia nu am uitat. Erau bănci individuale, singura clasă din toată școala care avea asemenea băncuțe, cam vechi e drept, dar nu conta și era gen amfiteatru, pe nivele cu scări. Acolo mi se oprește șirul amintirilor din acea zi. Cum m-am așezat cu grijă să nu-mi rup ciorapii albi și priveam spre tabla din fața mea (două de fapt), unde erau desenate cu cretă colorată flori și ghirlande, fascinant!
    O zi minunată, Potecuță!

    Apreciază

    • Doamne, m-ai topit cu mirarea ta! Îmi imaginez nedumerirea omuleţului de atunci în faţa acelei „bunicuţe” care nu avea nimic în comun cu bunicile de care ştiai. Delicios!
      La mine-n şcoală nu a fost nicio clasă aşa cum spui. Cred că ar fi fost vedeta şcolii 🙂
      Îţi mulţumesc, Mona! Şi eu îţi doresc o zi frumoasă!

      Apreciat de 1 persoană

  10. Suzana zice:

    De cateva zile tot simt un dor coplesitor de scoala. Mi-e crancen de dor. Si credeam ca numai mie mi s-a intamplat sa nu imi gasesc amintirile alea, care ar ar merita pastrate in cutia magica. Si tot nu inteleg de ce aceasta uitare bizara a unor emotii si momente unicat. Deci nu sunt singura… Totusi nu pot spune ca m-am linistit. Pentru ca nu inteleg ce fel de burete a sters astfel de lucruri.

    Multumesc mult pentru aceasta lectura, draga Potecuta! A fost tare bine!

    Apreciază

    • Nici eu nu înţeleg pe ce criterii selectează sistemul ăsta care ne stochează amintirile. Că aşa cum am spus, îmi amintesc lucruri care acum nu mi se par deloc esenţiale, nu ştiu de ce pe alea le-am reţinut dar altele nu.
      E bine oricum că ne amintim şi puţinul ăla care ne ajută să ne întâlnim cu noi, cei de atunci.
      Eu îţi mulţumesc, Suzana! Mă bucur mult că ai citit cu plăcere!

      Apreciază

  11. Ce frumoase amintiri ai tu din prima zi de școală! Mi-ar plăcea să retrăiesc și eu această nostalgie la fiecare început de an școlar, doar că eu nu mi-o amintesc, de parcă n-ar fi existat. Poate că nici nu am avut parte de ea, dar am memorat bine prima zi de internat, în clasa a II-a. Cu multe lacrimi și emoții ce au durat până în vacanța de Crăciun.

    Apreciază

  12. Amalia zice:

    Ce frumos ai scris!
    Inceputul scolii mi se parea ca miroase a lac. Cred ca bancile erau proaspat lacuite, probabil dupa ce se razuiau desenele si mesajele scrise in timpul anului.

    Apreciază

  13. anasylvi zice:

    Foarte frumos ai spus! Eu nu am nici un strop de nostalgie cred, legat de acele zile, pentru mine intrarea la scoala a fost ca un soi de regim de detentie, unde trebuia sa stau nemiscata ore in sir, care imi limita modul de exprimare. Totul mi se parea intunecos si apasator. Scolile din ziua de azi arata ceva mai bine, mai vesele, mai pline de culoare, macar pentru boboci. De plans, cred ca am plans de fericire cand am terminat liceul, parca mergeam pe nori. 😀 Iti dau multa dreptate cand spun ca nu trebuie sa comparam ce era odata cu ceea ce este acum, oamenii au tendinta de a idealiza trecutul, insa fiecare perioada are farmecul ei. Sistemul de invatamant a ramas tot invechit, desi s-au mai facut mici progrese, e nevoie de cateva minti inovatoare cu adevarat si de multe alte lucruri, pentru suport.

    Apreciază

    • Draga de tine, şi tu ai plâns de fericire? Înseamnă că tu ai mai multe amintiri frumoase legate de luna iunie 😀
      Îţi mulţumesc mult, Ana! Aşa e, fiecare perioadă are frumuseţile ei şi fiecare se bucură de ele şi le trăieşte din plin.
      O zi bună să ai!

      Apreciat de 1 persoană

  14. Monik zice:

    Memoria ne joaca feste adeseori. Dar tu ai tinut minte esentialul, ceea ce trebuie sa-ti amintesti, senzatiile raman cele mai pregnante, de aceea ti-ai amintit ciorapiorii albi sau cum te-ai imbracat singura dimineata. Cum a fost cu domnul in clasa cred ca ai avut ani lungi care sa-ti aminteasca de el, dar acea zi era pentru tine exclusiv.
    Si da sunt perfect de acord cu tine, copiii au copilarie indiferent de epoca, noi avem amintirile noastre, copiii de azi vor avea amintirile lor si cine poate spune ca a lor e mai rea decat a noastra? Te pup, Potecuta

    Apreciază

    • Chiar m-am liniştit acum şi vorbesc serios. Ai talent de psiholog, draga mea. Că era o mică supărare acolo, de ce nu am putut ţine minte nimic din zona aia a discuţiilor.
      Dar mi-am dat seama câtă dreptate ai!
      Îţi mulţumesc, Monik!

      Apreciat de 1 persoană

      • Monik zice:

        Uite, vezi, au dat roade sedintele la terapeut… Glumesc, desi e o boaba de adevar. Dar da, candva ma vazusem in aceasta ipostaza. Am citit tot ce era de citit o vreme, dar am ramas doar cu atat, nu am mers mai departe… Sunt multe de spus legat de amintiri si cat sunt ele de selective sau imprimate din cu totul alte motive decat am crede… Dar as acapara discutia pentru cateva sesiuni bune, ups, comentarii, adica… Cred ca am ascultat un podcast al lui Jordan Peterson legat de subiect… Si e proaspat in minte…
        Iti multumesc mult, Potecuta cu bucle (na, acum te imaginez intr-un fel, ca nu aveam nici un reper in minte)! Imbratisez!

        Apreciază

        • Să ştii că eu cred că pe lângă ceea ce ştim, contează şi când şi cum spunem ceea ce ştim. Tu ai punctat exact la momentul potrivit. Şi poate că aşa are un impact mai mare decât dacă ai fi scris o postare despre asta 😉
          Te pup, draga mea!
          Hehehe. Sunt şi mică de înălţime. E destul? 😀

          Apreciat de 1 persoană

  15. 9 zice:

    Îmi aduc aminte că în prima zi de școală am fost în laboratorul de biologie. Probabil clasa noastră nu era gata. M-a cam speriat scheletul, dar mi-am revenit rapid. 🙂 🙂 Cât despre copiii din ziua de azi, ai dreptate, sigur emoțiile lor nu sunt mai prejos decât au fost ale noastre.:)

    Apreciază

  16. Toamna cade numai toamnă zice:

    Ufff !
    Plecasem incet prin ploaie dar am mai intors odata privirea …
    Cum puteam sa nu ma opresc , macar ptr. o clipa ?!
    Prea frumos si cald ai gandit si scris astfel ca ti-am editat un video-clip pe care l-am postat pe YouTube sub titulatura :
    ” DIN ALT TIMP ”
    Codul acces este :
    https:youtu.be/tQL9pt7oZJM
    Poti sa-l preiei de acolo – iti apartine .

    Apreciază

    • E o mare bucurie faptul că ceea ce am scris eu a insiprat atât de frumos şi cald!
      Îţi mulţumesc şi aici şi tot cred că e prea puţin.

      Apreciază

    • Mugur zice:

      Iertare, dar nu pot să nu intervin. Frumoasă romanța, iar imaginile, în perfect acord cu versul și curgerea cântului. Mă plec în fața acestei realizări!

      Apreciază

      • De ce să nu intervi, Mugur?
        Da, realizarea e tare frumoasă, ai dreptate!

        Apreciază

        • Mugur zice:

          D’aia, că nu-i frumos să te amesteci în discuțiile celor mari.
          Dar mi-a plăcut tare mult realizarea, iar romanța cred că nu am mai ascultat-o (e drept, în altă interpretare) cam din vremea copilăriei/tinereții mele.

          Apreciază

          • Ştii bine că aici e loc pentru discuţii oricând, oricine cu oricine. Aşa că te rog să nu-ţi faci probleme.

            Apreciază

            • Mugur zice:

              Știu. Scuzele erau/sunt pentru persoana care a editat clipul și despre care nu știu nimic. Nu vreau să mă creadă intruziv.

              Apreciază

            • Să-ţi spun un secret: nici eu nu ştiu mai mult decât ştii tu. Dar atât cât ştiu, adică cât se vede, nu pare o persoană care s-ar supăra că cineva îi adresează câteva cuvinte, mai ales că-s frumoase şi îi laudă munca.

              Apreciat de 1 persoană

            • Mugur zice:

              Am un dubiu, dar îl păstrez pentru mine.

              Fără nici o legătură cu nimic, doar pentru că asta ascult acum, las aici un cântec.

              Apreciază

            • Nu mai insist. Are (vei râde) Celentano din Las Fierbinţi o replică genială când cineva îl ceartă că nu a luat atitudine în faţa altcuiva care credea ceva ce nu era adevărat: cum să-i spun că nu e adevărat, cine sunt eu să spulber vise? 😀

              Foarte frumoasă melodia, spre ruşinea mea nu o ştiam 😳
              Îţi mulţumesc!

              Apreciat de 1 persoană

            • Mugur zice:

              Să nu rămâi surprinsă, nici eu nu știam melodia, până azi.

              Nu urm ăresc serialul, dar replica este faină. „Cine sunt eu, să spulbe vise.”

              Apreciat de 1 persoană

      • Toamna cade numai toamnă zice:

        VA MULTUMESC RESPECTUOS – DISTINSE DOMN si sunt onorat de atentia nemeritata acordata modestei editari .
        Nu-mi sunteti stain – in timp , in anii trecuti , am remarcat comment.urile Domniei voastre la postarile din multe blog.uri de exceptie .
        Nici nu puteau trece neobservate respectivele comment.uri – se disting nu doar prin pertinenenta ci si prin subtil , intelepciune , solicitudine , caldura si o anumita nota personala care va amprenteaza intr-un mod aparte .
        Ptr. toate acestea , va voi face o editare video dedicata si rezidata de sentimentul prieteniei sincere , dezinteresate , care va caracterizeaza si va situeaza intre exceptiile vremurilor pe care le traim .
        Am selectat deja coloana sonora ptr. editarea Domniei voastre – o triplare de melodii aparte , in format Mp 3 Premium – Album , avand ca nota distincta in text – prietenia – prietenia pe care Domnia voastra o acordati cu generozitate tuturor si stiti sa o pastrati in timp .
        Va rog doar sa aveti ingaduinta vizand timpul in care voi finaliza editarea pe care o doresc realizata la nivel impecabil tehnic si artistic .
        Asadar , ma consider privilegiat de dialogul cu Dvs si va doresc din tot sufletul :
        NUMAI BINE !

        Apreciat de 1 persoană

        • Mugur zice:

          Toamna cade numai toamnă?
          De unde vine asta, Doamnă?
          Și ce resorturi ai deschis
          De faci din toamnă-paradis?

          Ce frunze ai desprins din ram
          Să faci poteci pentru bairam,
          Ca un covor din roșu fir,
          În adierea de zefir?

          Eu cred că doar ne amagești
          Cu vorbe dulci, ca în povești,
          Ca să nu te simțim zăludă
          Când ne transformi natura, udă,
          În tină mult împrăștiată
          Atunci când strada-i numai zloată,
          Și când, din casă nu ieșim,
          De teamă că ne-nnămolim.

          Dar ești frumoasă, Doamna mea,
          Chiar de n-ai ochi de peruzea,
          Ci uneori în ton de gri,
          Din cețuri ce par fumurii.

          Mi te-aș lua de partener
          De aș mai fi tânăr becher.
          Dar din păcate-s însurat
          Și cu copii. Mare bănat!

          Dar mi te voi păstra în suflet,
          Și cu mai osebire-n cuget,
          Căci tu esti cea de m-a născut,
          Care mi-a dat primul sărut,
          Și care-aș spune că-ntr-un fel
          Mi-a dat chemare și un țel,
          Ca toate roadele s-adun,
          De-or fi din grâu sau dintr-un prun,
          De-o fi o nucă costelivă
          Sau Dumneavoastră, dragă Divă.

          Zău că nu știu cum și ce aș putea răspunde la un asemenea comentariu.
          Versurile de mai sus mi-au fost inspirate de numele pe care-l purtați aici, asa că purtați toată „vina” pentru ele. 🙂
          Aș mai spune că sunt prea multe complimente pentru un biet încercător de gânduri printre rănduri. Plecat vă mulțumesc pentru ele, îmi „gâdilă” orgoliul, dar zău că nu sunt meritate.
          Cât despre o editare video, cine și-ar putea închipui o asemenea onoare pentru un biet mugur, care nici măcar boboc nu a reușit să ajungă? Este mult prea mult pentru mine.

          Iar de va fi să ne mai întâlnim prin virtual, aș prefera să fiu numit simplu, Mugur, așa cum îmi spune toată lumea și să mi se vorbească la persoana a doua singular. Aici ne simțim și suntem între prieteni, așa că politețurile nu-și găsesc loc, la fel cum se întâmplă și în lumea reala.

          S-auzim numai de bine!

          Apreciază

          • Toamna cade numai toamnă zice:

            Sezi binisor MUGUR !
            Nu sunt doamna – sunt un DOMN prin excelență in pofida faptului ca de meserie sunt zidar .
            Asa ca versurile-ti asternute ca frunzele cazatoare in toamna – nu sunt in registrul meu .
            Hahaha !
            Buna faza – comica confuzie de gen .

            Apreciază

            • Mugur zice:

              Nu este nici o confuzie de gen, căci doamnă-i toamna în poezia mea. După cum am și spus, am fost inspirat de numele sub care scrii aici, pe care l-am și așezat în primul meu vers, „Toamna cade numai toamnă”. Și nici calitatea de Domn, bine spus prin excelență, nu am negat-o, căci doar un adevărat Domn face daruri de genul unui clip personalizat. Ca mic amănunt, am zărit semnătura de la finalul clipului tău, un alt motiv să nu fac confuzii.
              În altă ordine de idei, ca să facem cumva cunoștință, eu de meserie aș fi strungar, dar practic sunt operator pe o stație de asfalt.

              Îmi parerău că nu ți-au plăcut versurile mele! Dar am să păstrez exprimarea „ca frunzele căzătoare în toamnă”.
              Mulțumesc!

              Apreciază

  17. CARMEN zice:

    emotionanta poveste primei tale zi de scoala! Mi-a facut mare placere sa citesc aceste rânduri.
    Eu… nu-mi mai amintesc din prima zi de scoala nimic, in afara de faptul ca maica-mea a avut o discutie mai aprinsa cu învatatoarea – chiat atunci, in prima zi! Clasele earu foarte mari – am fost de la A la F impartiti cam cate 40 in fiecare clasa si eu eram pe lista la clasa I-a A, dar „Tovarasa” nu m-a strigat, ca nu ma voia, ca cica eram prea mare! Aveam 6 ani si 11 luni! Clasa ei era formata doar din copii de 6 ani. Erau clase cu copii de 6 cobinati cu 7, clase cu copii de 7 ani si 7 ani si un pic … Tovarasa zicea mamei sa ma duca intr-una din clasele acelea, ca cica am ajuns din greseala pe lista ei si… ea nu ma vrea! Directorul m-a trimis inapoi, ca doar aveam inca 6 ani! Sunt nascuta în a doua jumatate a lui octombrie… ghinion! Pana la urma a trebuit sa ma accepte (si nu eram singura de 6 ani si 11 luni!) si pe parcursul celor 4 ani, tare m-a iubit. Ba mai mult, soarta a facut ca dupa cele 4 clase primare, cand „tovarasa” a preluat o alta clasa de pitici, sa-i fie repartizat fratele meu – care este cu 4 ani mai mic. El fiind nasut exact pe 14 septembrie, a inceput clasa întâi la 7 ani si o zi ☺☺☺ Mdaaaa… ce de animtiri ai rascolit cu aceasta provocare ☺ Multumesc!
    O saptamana minunata sa ai Potecuta!
    PS: uite ca zicei tu de ciorapi cu gaurele – imi amintesc ca pe vremea cand eram in generala, in primele zile de scoala vremea era inca asa calda, ca puteam sa purtam inca sosee trei-sfert. Crosetate din bumbac alb – de acelea cu gaurele ☺ In ultimii 30 de ani (exceptie fiind vara aceasta, care nu se mai termina!) mi se pare ca imediat ce trece Sf.Marie, incepe toamna si e nevoi de strampi sau pantaloni.

    Apreciază

    • Deci micuţa Carmen a început şcoala în forţă, nu? 😀
      E bine că până la urmă nu numai că a acceptat, dar ai şi fost printre preferaţii ei. Ar fi fost şi greu să nu te îndrăgească. 😉
      Eu am împlinit 6 ani în martie şi în septembrie m-am dus la şcoală. Şi eu nu ştiu să fi fost clase alcătuite pe considerentele astea. Nu spun că nu erau, nu am auzit eu. Cei mai mulţi aveau deja 7 ani, noi eram 42 în clasă şi erau puţini cei cu 6 ani.
      Daaa, să ştii că şi acum e rece dimineaţa şi parcă de pe o zi pe alta s-a răcit, nu mai avem perioadă de acomodare.
      Îţi mulţumesc frumos, Carmen!
      O zi bună îţi doresc!

      Apreciat de 1 persoană

  18. Toamna cade numai toamnă zice:

    Vizionand pe video-proiector am sesizat erori in editare , astfel ca am refacut complet video-clip.ul .
    Varianta finala este aceasta :

    Apreciat de 1 persoană

    • Nici nu ştiu cum ţi-aş putea mulţumi! Ai muncit mult la el, se vede asta. Şi e o surpriză tare frumoasă care m-a bucurat mult!
      Îţi mulţumesc frumos! Deşi cred că e prea puţin.

      Apreciază

  19. Potecuță, potecuță! Până la lacrimi m-ai înduioșat! Te vedeam cu ochii minții, cârlionțato! Foarte frumos ai scris! Numai bine și să ne mai povestești!

    Apreciază

  20. Mugur zice:

    Mi-au plăcut amintirile tale din prima zi de școală!
    Din păcate, la mine nu s-au păstrat amintiri din acea zi, în schimb am amintirea primei zile în care am pășit pragul grădiniței, cu emoția inerentă, căci era prima dată când nu mai eram pe lângă mămica su surorile mele, între oameni cu totul străini. Toată acea zi am plâns, cu degetele „cântărind” pe talerele unei balanțe precum erau pe vremuri în magazine. Nimic nu putea să-mi intre în voie, căci mă simțeam părăsit.
    Sora mea cea mare mă dusese acolo, de mână, și mă lăsase într-o lume despre care nu știam nimic și care, la acel moment nu-mi plăcea.
    Abia a doua zi am fost dus la „grupa mică”, din care trebuia să fac parte, iar aici mi-am regăsit prieteni și vecini. Deja nu mai eram singur.
    Mai departe, în școală, eram printre foști colegi, cunoscând lume nouă, dar deja stinghereala dispăruse. Mă simțeam ca acasă. Știam deja să citesc la intrarea în clasa întâi-a, căci având frați/surori mai mari, am vrut si eu să citesc așa ca ei. Începusem să-mi citesc singur poveștile, ba chiar aveam fișă la bibliotecă. Scrisul în schimb a fost marea mea problemă, căci la caligrafie (oare mai există materia asta?) scriam mizerabil, așa cum scriu și astăzi, de altfel.

    Apreciază

    • Te invidiez deşi nu-i frumos. Dacă-ţi aminteşti prima zi de grădiniţă, trebuie să recunosc că simt o invidie pentru eu că din perioada aia chiar am amintiri vagi. Trebuie să o întreb pe mama dacă am plâns. N-aş vrea să aflu că da, dar prind curaj şi o întreb. Pentru că da, intervine sentimentul de abandon, e normal. Dacă eu n-am plâns înseamnă că nu mă interesa? Vai, mai bine aflu că am plâns 😀
      Am fost tare leneşă, am învăţat numai în şcoală cititul şi de scris urât… nu mai zic, uite ce frumoase-s literele mele, se vede, nu? 😀
      Mulţumesc, Mugur!

      Apreciază

      • Mugur zice:

        După cum cred că știi, memoria are tainele sale, nedescifrate încă până acum. Spre exemplu, eu am în minte o imagine perfect conturată, de pe la 8 luni, după spusa mamei. Apoi mai am unele amintiri estompate de pe la 3 ani. Deja de la 5 ani amintirile devin clare, „cu subiect și predicat” cum se spune. În schimb, am și elemente de care nu-mi aduc aminte, deși alții le-ar fi reținut perfect. Memoria mea își face selecțiile după vrerea sa. Probabil ca anumite elemente trebuiau uitate, spre binele meu. Nu știu ce să spun.

        Neplânsul în prima zi de școală nu este neapărat semn de nepăsare. Spuneai că ai fost la grădiniță, așa că șocul nu mai era așa de mare.
        Cât privește scrisul tău, este foarte frumos, motiv pentru care nu mă pot opri din a te lăuda, iar asta o știi foarte bine. 😉

        Apreciază

  21. Pingback: (Cine sunt eu, să spulber vise?) – Incercari

  22. Alex zice:

    Ce amintiri frumoase, draga Potecuta! Prima zi de scoala? Un moment magic, plin de emotii. Imi amintesc ca nici nu am dormit noaptea. M-am trezit din zori si am zorit-o pe mama, ca sa nu intarziem. Eram printre primii in curtea scolii si atat am mai asteptat pana ce a inceput ceremonia… Iar intrarea in clasa, dusi de mana de cei mai mari, a fost ca intrarea intr-un taram magic. Frumoase amintiri…
    Numai bine iti doresc cu drag! 🙂

    Apreciază

  23. ecoarta zice:

    Am citit: nimic! Am revenit: nimic!
    Clar, ce sa-mi amintesc de acum o suta cincizeci de ani!?😂🙄
    Numai bine!

    Apreciază

  24. Pingback: Toamna cade numai toamnă – Incercari

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s