Stăm la o poveste?

Am făcut cafea pentru cei care beau cafea după ora 18, am nişte napolitane, pere, mere şi o nectarină pentru cei care nu. Asta ca să nu stăm pe uscat până povestim. Vreau să vă întreb câte ceva şi tare mult m-aş bucura dacă mi-aţi răspunde. Am vrut să pun „sincer” după „răspunde”. Dar ştiu că nu e cazul, deja ştiu că voi aşa răspundeţi oricum. Dacă nu e prea greu, aş vrea să ne detaşăm puţin de ideea că avem cu toţii (sau aproape cu toţii) câte un loc în care ne înşirăm gândurile, emoţiile, visele sau pe noi cu totul, loc numit blog, şi să ne gândim la noi doar din postura unor oameni care citesc şi comentează texte. Şi tare vreau eu să ştiu cum se simte la voi un răspuns primit la un comentariu.
De la bun început vreau să subliniez că nu, nu mă refer la ceva anume, nu există o „ţintă”, nu e un ceva care să-mi fi declanşat postarea asta. Pur şi simplu, a venit acum. Că ea zace de mai multă vreme şi am mai vrut să vă întreb dar am tot amânat pentru altele.
E deci o discuţie lejeră şi nu necesită niciun efort de nicio parte.

Cum sunteţi voi în rol de comentator pe un blog şi cum vă raportaţi la acel blog în funcţie de răspunsul primit?
Am văzut în anii ăştia de când mă învârt printre texte extrem de diferite, stiluri diferite, oameni diferiţi, şi reacţii dintre cele mai diverse.
De la ignorare totală, un like, un răspuns cu un smiley, până la un răspuns extrem de lung şi complex de te ruşinezi că tu nu ai scris decât câteva rânduri. Cum le percepeţi voi şi în ce măsură aveţi obiceiul de a persevera în a comenta acolo unde nu primiţi nicio reacţie sau una foarte rece sau foarte vagă, cum ar fi un 🙂 ?

Nu am pretenţia să îmi răspundeţi la toate, eu doar expun nişte situaţii ipotetice.
Sunt sigură că ştiţi toate situaţiile astea, dar ca să avem punct de plecare la discuţie, expun câteva exemple.
Vă place un text, o poză, o poezie, o melodie, o ceva pe o pagină. Şi comentaţi. Mai mult sau mai puţin, nu contează deloc asta. Şi nu primiţi niciun răspuns. Şi a doua zi iar vă place, iar comentaţi, iar nu primiţi nimic. Şi tot aşa. Dar omul ăla scrie bine. Mai comentaţi şi poimâine?
Sau comentaţi şi primiţi like, deşi comentariul e mai consistent decât un „frumi”, „mişto”, „bravo”.

Există şi situaţia aia-n care te simţi pus la colţ de autor. Acolo cum e? Nu ştiu, să zicem că aţi apreciat un text şi o spuneţi, de ce să nu o spuneţi? Nu, nu ridicaţi statuie omului, spuneţi în câteva cuvinte ce aveţi de spus. Şi primiţi un fel de „mda, ştiam oricum că sunt cel mai talentat om din univers”. Ştii, eu doar am vrut să spun că mi-a plăcut – îi răspunzi, neştiind cum să interpretezi răspunsul. „Aşa, şi ce? Am comentat eu ceva?”. Mă rog, e doar un exemplu, dar aţi prins ideea.
Sau, din contră, ţine morţiş să-ţi explice filosofic ce-a vrut să spună în postare deşi din ce-ai spus tu nu se înţelege că eşti chiar habarnist.
Sau tu spui ceva strict la subiect, autorul răspunde cu o întrebare, răspunzi, mai zice ceva amuzant, răspunzi, şi el dă de înţeles că eşti cam insistent şi nu-l interesează.

Nu vreau să o mai lungesc cu exemple, mai ales că, aşa cum am spus, nu e nimic concret, nu ăsta e scopul şi nici ideea discuţiei.
Pe scurt: are o cât de mică importanţă felul în care vă sunt tratate comentariile, poate asta să schimbe atitudinea voastră legată de acel blog? Sigur că frumuseţea unui text nu e ştirbită de o reacţie a autorului. Dar contribuie cumva acea reacţie la comportamentul vostru viitor? Aţi ales vreodată să citiţi din umbră un blog doar pentru că la un moment dat ceva a deranjat în răspunsul primit sau în lipsa lui?

Nu vorbim de mine, nici de blogurile voastre. De noi comentând pe alte bloguri. Cam cum vă simţiţi când sunteţi musafiri. Cum vă aşteptaţi să fiţi trataţi şi cum vă simţiţi când nu e deloc aşa cum aţi crede?

Ştiţi care-i ironia ironiilor? A trecut mai mult timp decât am estimat eu şi trebuie să plec de lângă blog. Da, tocmai la postarea asta nu voi răspunde la timp 😳
Dar las cafeaua şi ce am mai promis şi nu rămân eu nevorbită cu voi 😀

Foto