Ce animale mai ştiţi?

Acum vreo 13 ani, pe când aveam eu 5 ani 😀 , zilele de naştere erau tare interesante. Am colecţie de fotografii de la 1, 2, 3, 4… etc ani, cu mici pauze. Până la 14 ani, în fiecare an se adunau toţi copiii din bloc în jurul unei mese care era scoasă din debara numai la astfel de evenimente. Şi nu erau puţini copiii ăştia. Se adunau cam 16-17. An de an. Nu mai ştiu ce mâncam, pozele sunt toate în jurul tortului mare, diplomat, de care ştiu că nu mă atingeam. Nu am fost niciodată pretenţioasă la mâncare dar nici atunci (şi nici acum) nu mă impresionau torturile în general, cu atât mai puţin alea cu multă cremă sau frişcă. Aşa că, spre disperarea tatălui meu care se străduia să fie făcut ca la carte şi îl comanda la cel mai cel laborator, eu nu şi nu. Mama nu dispera. Că nici ei nu-i plăcea şi mă înţelegea 😀 Îl mâncau copiii, nu era problemă.

Spuneam că au fost pauze şi asta pentru că, din clasa a V-a şi până în a VIII-a când am făcut 14 ani şi mi-am ţinut ziua cu colegii de clasă, nu am mai vrut tămbălău. Plus că, mulţi dintre copiii din bloc erau deja mari, unii la liceu, şi nu mai ţinea treaba.
Îmi amintesc că primeam ciocolată învelită-n hârtie albă, subţire sau mai groasă sau de o culoare incertă, ceva între gri şi maro. Şi cărţi, învelite la fel. Cum încă erau vremuri tulburi, multe cărţi erau luate din biblioteca părinţilor, „pe sub mână”. Şi ştiu că unele erau luate de tata sau de mama, pe motiv de „o vei citi când vei mai creşte”.
Mai primeam şosete, bibelouri şi păpuşi. Dar astea numai de la cei mai apropiaţi, semn că astea erau un fel de privilegiu, nu le dădeai decât dacă relaţiile dintre părinţi existau şi în afara zilelor importante din an.
În poze, toţi copiii erau îmbrăcaţi de casă şi destul de grosuţ. Ziua mea e-n martie şi partidul nu inventase centralele de apartament.

Mi-am amintit toate astea şi le-am povestit aici pentru că am stat de vorbă cu un copil despre ziua lui de naştere şi pentru că vreau să vă cer sugestii. Copilul intră acum în clasa a 5-a şi ziua lui e… imediat.
Acum nu se mai poartă zilele de naştere ţinute în casă. Şi ferice de părinţi, nu mai pun’te masă, scoal’te masă, nu mai spălat, curăţat şi nebunie. Acum se merge la locuri de joacă, la „Mec”, la restaurante, la cabane. No, alte vremuri, alţi actori. Şi bineînţeles, nu mai mergi cu o Kandia cu lapte învelită în hârtie de copt.
Şi-mi spunea mie copilul ăsta că acum se duc bani. Fiecare copil dă 100 de lei şi astfel se adună nişte bănuţi frumoşi. Sigur că îi dă înapoi, pe rând, când merge la rândul lui la ceilalţi. Şi sigur că pe părinţi îi costă. Dar asta nu se pune, copilul face profit. 😀
Şi îmi spunea el că ar vrea un animal. Hă? Are cam de toate, nu mai vrea jocuri, nu mai vrea trotinete, biciclete, el vrea animal şi gata. Şi de aici începe distracţia.
Câini are doi, unul foarte mare, unul foarte mic. Pisică nu are, nici nu vrea. Pentru că ăla foarte mare nu ar fi prea încântat de o pisică şi pisicii nu i-ar fi bine în preajma lui. Pui are. Vacă nu are, dar nici nu ar prea vrea. La fel şi în cazul unei oiţe, căpriţe. Loc ar fi. Dar nu vrea.

El vrea cu orice preţ unul din două animale. Unul ar fi o iguană. Dar mama lui a zis „nţ”, nici să nu audă. Hamsteri nu vrea mama lui, că miros. Şoricei din ăia mici, cum i-am sugerat eu, nu vrea că-s urâţei. Mie ăia îmi plac, i-am văzut la Pet Shop şi-s tare haioşi. Nu ştiu cum se numesc, nu-s chiar şoareci. Dar seamănă. Peşti are. Porcuşori de Guineea a avut. Broască ţestoasă a avut. Papagali a avut, nu mai vrea.
Eu m-am cam blocat. Că m-am strofocat să îi dau sugestii, că el îşi făcea planuri ce face cu banii, ce animal să îşi ia. Şi nu am mai avut idei.
Al doilea animal pe care el şi-l doreşte cu orice preţ e… dar ia să ghiciţi voi. Vă dau un pont: părinţii lui au zis în cor: în niciun caz! Şi s-au prăpădit de râs 😀
Dar el s-a interesat, a citit pe net, ştie preţ, ce mănâncă, cât şi când. Hai că vă las să ghiciţi şi vă spun mai încolo.

Aşa. Deci? Ce îi sugerăm copilului? Şi încercaţi să ghiciţi ce-şi doreşte cel mai mult şi mai mult?
Vă mai dau un pont: eu l-aş fi lăsat cu animalul ăla, la câtă minte am. Dar norocul lui că are părinţi mai normali ca mine 😀

Foto

Update: no, drajii potecuţei, a sosit momentul să vă spun eu ce nu mi-aţi spus voi, că n-aţi ghicit. Adevărul e că era destul de dificil dacă ne gândim că noi, copiii mai mari, ţinem cont de nişte limite, să zic. Unii dintre voi aţi atins „arealul” animalului enigmatic dar, aşa cum îi spuneam lui Alex în comentariu, deşi şi eu, ca şi unii dintre voi, m-aş fi gândit la ce animal ar putea fi ţinut în casă, pe post de animal de companie, copiii nu îşi prea delimitează spaţiul. Şi nu au limite nici când îşi doresc lucruri. De ce-ar avea? Măcar acum să nu le ştie şi să nu le aibă. Sigur, au grijă adulţii să îi tempereze. Dar până atunci, au liber la visare. Şi unde stau doi câini, peşti şi au stat papagali şi broască ţestoasă, de ce n-ar sta şi un… cangur, zic? Da, cangur vrea. Şi cum adică nu poate creşte la noi? Are el grijă să crească. Şi cum adică poate fugi? Se împrieteneşte el cu el şi nu fuge. Şi cum adică să lovească cu piciorul? El nu îi face niciun rău, nu va lovi. 😉
Nu-i aşa că noi am cam uitat să ne apărăm visele aşa cum o fac ei?