Am vint!

Deci? Cui i-a fost dor de mine? Şi dacă nu v-a fost, spuneţi şi voi că da, lăsaţi de la voi. Că azi e prima zi după concediu şi măcar bucuria asta să o am şi eu. Că-s oropsită. Şi luni, şi după concediu, şi cald, şi somn, şi di tăte.
Şi acum, că ştiu că v-am lipsit, să vă spun câte ceva despre ce să nu-ţi doreşti înainte să pleci în vacanţă. În principiu, să nu-ţi doreşti nimic, dacă vrei să mergi la sigur. E simplu, sănătos şi te fereşte de surprize. Şi e şi palpitant, cu aventură. Eu mi-am dorit vreme bună, linişte, somn, relaxare. Şi…
Şi a fost. Câte un strop din fiecare. Un stropuleţ. Un stropşor. Mi-am dorit o evadare la munte, să cadă brazii pe mine, să nu aud nimic în afară de greieri şi de vânt. Ce să-mi fac dacă-s pretenţioasă? Şi doar mi-a spus mie cineva la telefon, nu spui cine, o dragă mie, că citez: şi crezi că acolo va fi linişte? Şi io, căpoasă, am zis că măcar va fi mai linişte decât în oraş. Îhî, vise, potecuţă. Draga mea, dreptate ai avut! 😀

Aventura a început de când am intrat în staţiune şi a ţinut vreo 40 de minute şi vreo 5 mesaje de la telefonul meu care a luat-o razna de la atâţia paşi făcuţi pe metrul pătrat, căutând locaţia.
A continuat cu domnul de la recepţie, tare simpatic de felul lui, care n-a găsit rezervarea. Păi cum altfel? Cât el căuta şi întreba mirat când şi cum, am ochit în restaurant nişte copii. Mulţi copii. Şi am zis ioii, ce drăguuuţ, sunt copii, va fi fain, au venit cu părinţii în vacanţă. Dar aşa de mulţi?
N-am avut timp să procesez prea mult că am simţit cum din străfundurile domnului de la recepţie se aude un Evrika!, găsit. Predat cartelă. Găsit camera din prima, mirat că găsit din prima. Ieşit după 15 minute la terasă şi savurat peisaj montan şi aer tare. Băut cafea şi ieşit la explorat împrejurimi. Am dat iar peste cap aplicaţia aia de paşi şi întors cu ploaie. Multă ploaie. Zgomotoasă şi furioasă.

Şi după 10 minute de la aşezat în pat, am crezut că vine uraganul, tsunami, că se scufundă hotelul sau că m-am întors în timp, pe vremea când turcii se ocupau cu cotropirea teritoriilor. Măi, bubuieli de peste tot, urlete, alergături, zgomot de baros. Am crezut că… nu ştiu ce-am crezut. Ceva din genul că au năvălit mascaţii şi sparg uşile pe rând.
După şocul iniţial, am realizat că nu erau nici turci, nici mascaţi, erau copiii ăia drăgălaşi de care m-am minunat eu la intrare. Şi nu erau cu părinţii, erau de capul lor, cu un domn căruia ei îi spuneau „domnu'”. Şi erau în cantonament. Şâcâdâm. Şi am înţeles asta, nu din capul meu, că nu-s atât de deşteaptă, după programul lipit pe peretele de la etaj. Şi pe care l-am văzut când am ieşit la a doua cafea.
Dincolo de orele de masă şi de antrenament, copiii aveau „liber în hotel”. Aşa scria pe program. Şi am mai înţeles că erau împrăştiaţi peste tot, dar cu cei mai mulţi împărţeam acelaşi etaj.
Deşi băieţii erau fotbalişti în devenire, sportul lor preferat era aşa: stăteau câte doi sau trei în cameră. Unul din altă cameră mergea la ei şi îl chema pe unul dintre cei trei. Ceilalţi doi închideau uşa şi cel rămas pe afară o bombarda cu pumnii şi picioarele. Şi un altul, mai fioros, ieşea şi striga băăăi, tăceţi măi, nu mai bateţi măi, îl chem pe domnu’, serios, tăceţi. Şi asta de vreo 5 ori pe zi. Când nu făceau asta, alergau pe scări, se prindeau, iar fugeau şi tot aşa. Că deh, copii.

Nu, nu m-am enervat. M-am amuzat. Mai ales când, la ora 8, trezeau tot hotelul, că ei mergeau la micul dejun. Şi cred că aveau un ritual de ţipat, ceva să le crească pofta de mâncare, nu ştiu. Cert e că te curenta zgomotul ăla şi erai fresh instant.
Cel mai tare m-am supărat şi am zis că gata, până aici, a fost când stăteam pe balcon şi fumam şi au ieşit doi dintre ei pe balconul lor şi au zis în cor săru’mâna. Atunci am zis că nu e posibil. Unde-i bunul simţ de pe vremea mea? Cum se poate să salute cu săru’mâna, pe mine, o adolescentă în floarea vârstei? Am zis un ceau nervos şi a început să-mi tremure bărbia.
Şi m-am mai enervat când am constatat că respectau programul şi la ora 23 aveau stingerea. Horror! Cum pisici să mergi la munte, fără părinţi, şi să dormi la 23? Unde-s chefurile? Eu m-aş fi dus cu ei la chef, pe cuvânt. Dar nu. La 23 se făcea linişte de ziceai că-i părăsit hotelul. Bine, pot înţelege că după atâta alergătură de mă şi miram de ce mai pleacă la antrenament, erau rupţi. Dar nici aşa!
Oricum, din fericire, programul lor era făcut în aşa fel încât eu să nu mă lupt cu lenea aia care m-ar fi trimis la somn după masa de prânz. Că ei erau plecaţi la antrenament. Şi când simţeam că-mi dă târcoale dorinţa de somn, hop!, cutremur pe scări. Şi ieşeam la plimbare. Şi mai bine aşa.

Deci linişte cât cuprinzi cu urechile, vorba aia. Deşi poate părea naşpa, pe cuvânt că eu nu am simţit aşa. N-am nici eu mai multă minte, e drept. Şi am fost şi eu în excursii de câte două-trei zile şi nu vă spun ce făceam pe unde dormeam. Nu eu. Nu singură. 😀

Ce să vă mai spun? Ah, da. Am fost portar. Când am revenit la hotel după o plimbare, l-am văzut pe micuţul Messi, cum îşi spune el, un băiat de vreo 5 ani, fiul proprietarului hotelului, jucând singur fotbal, într-o cameră amenajată pentru asta, cu două porţi din alea mici. Dădea gol în poarta goală şi se bucura că a dat gol. A fost de acord să mă joc cu el, dacă stau în poartă. Şi am stat. Am convenit că la primul gol dat de el, pot pleca. Mi-a dat şi indicaţii: stai aşa, cu picioarele depărtate tare şi laşi mingea să treacă de tine. Aşa am făcut, iar reacţia lui a făcut toţi banii: a alergat ţipând goooool, am dat goool, sunt cel mai tare, eu sunt cel mai bun fotbalist. Mno, aşa s-a încheiat şi cariera mea de portar. Şi n-am vrut să recunosc că a vrut să scape de mine repede, altfel de ce să zică să las mingea să intre-n poartă? 🙄

În rest, am savurat o cafea, pe terasă, cu Axi. Că Axi avea ceva cu mine şi mi-a sărit direct în braţe. Bichon era Axi. Cred că de aia, că şi eu-s creaţă. Dacă ştiam să latru, eram prieteni pe viaţă. Dar nu ştiu. Şi cum era câinele unor clienţi, stăpânul lui i-a zis că-i nesimţit şi l-a chemat la el. Degeaba am zis să-l lase, că mie-mi place cu el, n-a vrut, că cică să nu deranjeze. Naşpa moment, eu nu m-am putut certa cu stăpânul. Şi nici cu stăpâna, că şi ea era atentă să nu zburde Axi printe mesele oamenilor.

Nu că mă laud, dar m-am hodinit, în ciuda aparenţelor. Că mie-mi trebuia linişte din aia, altfel. Adică orice alt zgomot în afară de cele cunoscute, de cele care mă stresează zilnic. Şi ţipete de mici fotbalişti n-am în rutina mea. Deci aia cred că a fost, că am venit relaxată, de nici să fi fost la yoga nu veneam aşa.

Sunteţi bine voi? Cum v-aţi petrecut?

Foto