路

Când n-ai de lucru… e vai de nervii tăi. Adică de ai mei. Şi nu că n-aş fi avut de lucru, dar cu petele de pe creier nu mă pot pune. Că am momente în care nici măcar eu nu mă recunosc când e vorba de încăpăţânare. Dacă aş fi la fel şi în chestiunile… vitale, acum cred că-aş fi fost pe la întâlniri la nivel înalt, în locul lui Klaus. Dar nu-s. Aşa că stau acasă şi fac tâmpenii. Şi îmi folosesc încăpăţânarea exact pe unde nu ar trebui.
În timp ce scriam un mail, văzând că textul apare la secunde bune după ce iau mâinile de pe tastatură, am tras concluzia deşteaptă că-i de la prea multe mailuri adunate-n timp şi că e cazul să fac curat. Asta-nseamnă… mult. Şi cum m-am gândit că eu n-am şters nici din „trimise”, nici din inbox, înseamnă că… foarte mult. Că, aşa cum ştiţi, dacă mi-a scris ăla, băiatul ăla de zice lumea că-i frumos, ăla cu corasonul… cum îl cheamă?
Maluma. Aşa-l cheamă, l-am gugălit. No, dacă mi-a scris că vrea să mă scoată la o fructă de mare, eu am păstrat mailul în inbox. Dar i-am răspuns că „nu, merci, fructa de mare provoacă palpitaţii” şi a rămas în „trimise” răspunsul meu şi, sub el, răspunsul lui. Şi dacă el a răspuns că „hai, pisi, nu face pe pisi” şi eu am răspuns că bine, dar nu merci, a rămas în inbox şi ăsta, şi răspunsul meu plus al lui, sub al meu. Şi tot aşa. Şi… nu, măi, n-am ieşit. El a zis că-s nepoliticoasă, eu am zis că nu-mi place melodia aia a lui şi gata.

Şi ce fac eu, în deşteptăciunea mea? Mă apuc să mai şterg din ele, în special din astea-n dublu, triplu sau cvadruplu exemplar.
Aici e musai să fac o paranteză, ca să înţelegeţi cam cât de uşor mi-a fost. Eu stau cu răbdarea atât de prost, încât pot face crizuţe de nervi în faţa unui aprozar, dacă punguţele alea-n care vreau să-mi pun caise nu se desfac la a doua încercare. Am răbdare să aştept, dar dacă vrea cineva să mă schingiuască, să mă pună să „pigulesc” ceva. Adică să aleg orez, să fac chestii din astea de chinezi. Doamne fereşte!
No, asta e din fişa de post a unui chinez plictisit dar culmea, pata de pe creier a zis că altfel se inversează polii deci e musai.
Şi am început să iau la mână mail cu mail, de pe PC. La al 10-lea, mi-a venit ideea strălucită să fac treaba asta de pe telefon, din aplicaţie, că se vede mai mare, că pot pipa afară până fac asta, că din astea.

Şi cum de obicei sunt organizată, am mailuri cu articole de blog în folder cu articole de blog şi tot aşa.
Dar, în total, aveam de revizuit vreo 2000 de mailuri din inbox şi de la trimiteri, să las numai un exemplar. Şi am făcut anul 2013, 2014, 2015, 2016. Şi am dat peste un mail cu bancuri. Şi am vrut să-l deschid, uitând că am selectate fo’ 1000 de mailuri. Şi cum aplicaţia are opţiunea de şters doar la o mişcare spre dreapta, şi cum telefonul meu s-a făcut sensibil la atingere exact atunci, am şters tot. Tot-tot-tot. Nu ştiu cum s-a putut aşa ceva.
Şi am zis ei, lasă, nu-i nimic, sunt în trash. Şi am intrat acolo şi erau acolo. Şi am dat să le mut în inbox şi… vreţi să vă spun? Toate folderele s-au golit şi tot-tot-tot ce aveam eu bine organizat s-a mutat în inbox. Articole de blog, trimisele, primitele, salvatele. Tot. Am inspirat adânc, am rămas cu ochii pierduţi în zare şi mi-am muşcat limba, să nu zic ceva cu pui sau pisici.

Şi am început să mut iar ce era de mutat în foldere. Problema era că alea trimisele, care acum erau în inbox, nu mai puteau fi mutate în trimise. Le-am lăsat acolo şi am luat articol cu articol şi mail cu mail şi am mutat ce ştiam că era de pus la folder. Şi a trecut o oră, şi încă una. Şi la un mail de la o dragă mie, am făcut ca la ăla cu bancurile. Dap, a doua oară. Aceeaşi treabă.
Şi… nu vă pot spune ce-am zis.

A început să-mi tremure bărbia, am simţit că-s în ploaie şi io-s mică şi mi-e frig şi frică şi mama ei de treabă, cine-o mai face ceva cu ele.
Am pipat, m-am calmat şi am selectat numai ce trebuia pus la foldere şi restul… e dezastru.
De ce le-am ţinut? Că nu ştiu de ce. Aici intră şi propunerile de colaborare. Şi deşi nu le-am citit de când le-am primit, să fie acolo, poate e nevoie cândva 😀
Să-mi amintesc că au fost vremuri când oamenii voiau să le scriu advertoriale şi acum… viaţă amară.
Da, pe unele le recitesc. Aşa, de drag. Dar multe erau acolo cam cum sunt pungile de plastic într-o pungă mare de plastic şi niciodată nu cauţi pungă de plastic când mergi la cumpărărturi, dar nici nu le arunci. De exemplu, mailuri cu „vrei schimb de linkuri cu mine?”.

Am recitit cu drag mailuri de la oameni tare dragi mie de pe aici, cu care în timp am vorbit ba pentru cărţi trimise sau primite, ba mici surprize primite sau trimise, ba încurcături cu poşta, ba concursuri, ba probleme cu blogul şi setările lui, din astea.

Ce voiam să zic? Ah, da. Dacă nu aveţi ce face, faceţi ceva care vă relaxează şi staţi cuminţi, să nu vă vină idei de meşterit! Sfat prietenesc, nu-i obligatoriu. Eu v-am zis.

Aşa. Ce-i cu titlul? Păi e aşa: am scris în google „potecuţa traducere chineză” şi google a zis aia ce vedeţi acolo. Că am fost un chinez bătrân la faza asta, nu că mă laud. Dar totuşi.

Foto