Jurnal incomplet

Afară… sufocant. Aerul e sufocant. Şi ce pluteşte-n aer e sufocant. Plutesc iluzii şi notele de plată pentru visele care-au început să ceară socoteală. Unele pentru îndrăzneală, altele pentru amânare. Câteva pentru abandon. Şi asta ustură. E genul notei care face să-ţi crească pulsul, de teamă că n-ai suficienţi bani. Dar bine că astea nu se încurcă în cash, taie numai din aripi. Puţin câte puţin. Şi nu iau nici bacşiş, golesc doar înăuntrul, nu şi portmoneul. Pentru împlinire nu se emit facturi, pentru asta nu se plăteşte, asta doar se trăieşte. Bine că nu-s prea multe, ne-am încurca în socoteli.

Azi… m-am baricadat în cămăruţa aia a sufletului pe care o deschid foarte rar, dar în care e o priză specială, cu putere maximă. O oarecare schimbare de decor în birou, făcută fără voia mea, că deh, şeful nu te întreabă, mi-a activat nervi de care nu ştiam. Pentru că schimbările făcute fără voia mea mă enervează şi-mi dau senzaţia că nu-mi mai găsesc locul, că nu mă mai descurc, că nu găsesc nimic în timp util şi asta mă agită teribil.
Nu-i nimic, găsesc cheia la cămăruţă şi se rezolvă. Asta e cămăruţa în care-mi permit să fac prostioare, să arunc făină pe pereţi, să scriu pe pereţi, să lovesc vitrinele cu mingea. Nu e cămăruţa refugiu, e una de joacă şi de făcut de cap, ca să îmi reîncarc bateriile. Şi azi, în cămăruţa aia, am găsit o melodie care m-a înveselit şi care a făcut să nu-mi mai pese de nimic şi pe care o fredonez şi acum când scriu.

Nu îmi permit să spun nimic despre melodie. Spun doar că în condiţii normale, genul ăsta nu face parte din playlistul sufletului meu. Dar sunt momente-n care un vers, un ritm sau un acord, te fac să ţopăi. Şi restul nici că mai contează.
Şi aici îmi amintesc de o tare dragă doamnă, nu îi voi spune numele, interpretă de muzică populară, atentă mereu la tot ce înseamnă autentic, care a spus demult, când într-o zi am urcat în maşina ei, că „trebuie să mărturisesc ceva: am auzit la o nuntă o melodie şi mor după ea. E o prostie, dar ceva mă obsedează la ea, o ascult pe repeat şi acum pe asta o am în casetofon”. Era o manea în toată spendoarea ei 😀 Dar da, avea un ceva la ritm.

Eu nu-s interpretă şi nici melodia de care spun nu-i manea. Dar nici nu mă regăsesc în melodiile astea. Cu toate astea, azi, ceva din „dăsculţă, dăsculţă, bage păntru tine, dăsculţă, dăsculţă, să plec aş putea, dăsculţă, dăsculţă, oriunge în lume, dăsculţă, dăsculţă, doar să fiu a ta” mi-a setat creierul şi numai asta cânt… dăsculţă, dăsculţă aş fugi la noapce… în braţăle tăli bage ca să stau.

Mă gândesc… şi degeaba mă gândesc, că nu ajung la nicio concluzie. Poate mă ajutaţi voi.
De ce oare… unii dintre noi punem atât de uşor la îndoială lucruri evidente, dar ne încredem în scenarii făcute de minţi bolnave doar pe baza unor… poveşti? De ce ne atât de uşor să nu acceptăm o reuşită a cuiva, să nu credem că e rezultatul muncii lui, să căutăm mereu nodurile din papura gardului lui şi înghiţim pe nemestecate orice poveste halucinantă şi fără niciun fundament, cu fracturi grave de logică?

De ce ne îndoim de o reuşită având ca singur argument faptul că „n-are cum, dom’ne, n-are cum, a furat, altfel cum? Are pile, de aia a ajuns unde a ajuns. Aaaa, aia? Tu nu vezi cum arată? Sigur s-a culcat cu ăla de a promovat-o” sau „ce, bă, io-s prost, io nu văd că nu-i agitată marea? Păi ce, am venit până aici degeaba, să nu fac şi eu o baie ca tot omul, că au pus ăia steagul roşu? Mă … pe steagul lor, ce, io nu ştiu să înot? Ce ştiu ăia, salvamarii, las că vezi tu că nu-i niciun pericol, mie nu mi se întâmplă nimic” şi exemplele pot continua la nesfârşit.

Şi în acelaşi timp, credem instant în fantasme, în existenţa ambulanţelor negre şi în răpiri pentru organe. Şi asta nu o dată. De zeci de ani. Eu am auzit că umblă ambulanţe şi au fost furaţi copii şi acum 5 ani, şi acu 3, şi anul trecut. Nimeni nu a văzut-o, dar sunt mulţi cei care ştiu o vecină care are o cumnată care are o colegă care ştie pe cineva care are o verişoară care jură că a auzit ceva în sensul ăsta. Că aici, în oraşul ăsta, e o groapă în care au fost descoperiţi copiii. Şi cam în fiecare oraş e treaba asta, cu mici detalii schimbate. Şi nu se spune nimic, ca să nu se sperie lumea. Asta e varianta scenariului. Că toată lumea ştie, nimeni nu suflă o vorbă, poliţia tace mâlc, noapte bună, vise line.

De ce? Doar pe baza emoţiei? Atât de emotiv e poporul ăsta? Totuşi, mama mi-a spus că pe când avea vreo 5 ani, ea şi alţi copii de vârsta ei erau îngroziţi de o dubă care circula pe străzi şi fura copii. Sigur, şi duba aia era la fel de reală ca şi ambulanţa. Zeci de ani au trecut de atunci şi tâmpenia asta încă funcţionează.
Asta în timp ce, în avion, absolut nimeni nu e atent la explicaţiile alea legate de un eventual pericol. Că doar nu e posibil să se întâmple, nu? Chiar dacă au fost sute de cazuri înainte.

Da, eu încă mă mir. Şi e de plâns. Dar totuşi aleg să râd, încă sunt în cămăruţa aia care-mi permite asta.

Şi gata, că prea m-am lungit.

Foto