Afară… sufocant. Aerul e sufocant. Şi ce pluteşte-n aer e sufocant. Plutesc iluzii şi notele de plată pentru visele care-au început să ceară socoteală. Unele pentru îndrăzneală, altele pentru amânare. Câteva pentru abandon. Şi asta ustură. E genul notei care face să-ţi crească pulsul, de teamă că n-ai suficienţi bani. Dar bine că astea nu se încurcă în cash, taie numai din aripi. Puţin câte puţin. Şi nu iau nici bacşiş, golesc doar înăuntrul, nu şi portmoneul. Pentru împlinire nu se emit facturi, pentru asta nu se plăteşte, asta doar se trăieşte. Bine că nu-s prea multe, ne-am încurca în socoteli.
Azi… m-am baricadat în cămăruţa aia a sufletului pe care o deschid foarte rar, dar în care e o priză specială, cu putere maximă. O oarecare schimbare de decor în birou, făcută fără voia mea, că deh, şeful nu te întreabă, mi-a activat nervi de care nu ştiam. Pentru că schimbările făcute fără voia mea mă enervează şi-mi dau senzaţia că nu-mi mai găsesc locul, că nu mă mai descurc, că nu găsesc nimic în timp util şi asta mă agită teribil.
Nu-i nimic, găsesc cheia la cămăruţă şi se rezolvă. Asta e cămăruţa în care-mi permit să fac prostioare, să arunc făină pe pereţi, să scriu pe pereţi, să lovesc vitrinele cu mingea. Nu e cămăruţa refugiu, e una de joacă şi de făcut de cap, ca să îmi reîncarc bateriile. Şi azi, în cămăruţa aia, am găsit o melodie care m-a înveselit şi care a făcut să nu-mi mai pese de nimic şi pe care o fredonez şi acum când scriu.
Nu îmi permit să spun nimic despre melodie. Spun doar că în condiţii normale, genul ăsta nu face parte din playlistul sufletului meu. Dar sunt momente-n care un vers, un ritm sau un acord, te fac să ţopăi. Şi restul nici că mai contează.
Şi aici îmi amintesc de o tare dragă doamnă, nu îi voi spune numele, interpretă de muzică populară, atentă mereu la tot ce înseamnă autentic, care a spus demult, când într-o zi am urcat în maşina ei, că „trebuie să mărturisesc ceva: am auzit la o nuntă o melodie şi mor după ea. E o prostie, dar ceva mă obsedează la ea, o ascult pe repeat şi acum pe asta o am în casetofon”. Era o manea în toată spendoarea ei 😀 Dar da, avea un ceva la ritm.
Eu nu-s interpretă şi nici melodia de care spun nu-i manea. Dar nici nu mă regăsesc în melodiile astea. Cu toate astea, azi, ceva din „dăsculţă, dăsculţă, bage păntru tine, dăsculţă, dăsculţă, să plec aş putea, dăsculţă, dăsculţă, oriunge în lume, dăsculţă, dăsculţă, doar să fiu a ta” mi-a setat creierul şi numai asta cânt… dăsculţă, dăsculţă aş fugi la noapce… în braţăle tăli bage ca să stau.
Mă gândesc… şi degeaba mă gândesc, că nu ajung la nicio concluzie. Poate mă ajutaţi voi.
De ce oare… unii dintre noi punem atât de uşor la îndoială lucruri evidente, dar ne încredem în scenarii făcute de minţi bolnave doar pe baza unor… poveşti? De ce ne atât de uşor să nu acceptăm o reuşită a cuiva, să nu credem că e rezultatul muncii lui, să căutăm mereu nodurile din papura gardului lui şi înghiţim pe nemestecate orice poveste halucinantă şi fără niciun fundament, cu fracturi grave de logică?
De ce ne îndoim de o reuşită având ca singur argument faptul că „n-are cum, dom’ne, n-are cum, a furat, altfel cum? Are pile, de aia a ajuns unde a ajuns. Aaaa, aia? Tu nu vezi cum arată? Sigur s-a culcat cu ăla de a promovat-o” sau „ce, bă, io-s prost, io nu văd că nu-i agitată marea? Păi ce, am venit până aici degeaba, să nu fac şi eu o baie ca tot omul, că au pus ăia steagul roşu? Mă … pe steagul lor, ce, io nu ştiu să înot? Ce ştiu ăia, salvamarii, las că vezi tu că nu-i niciun pericol, mie nu mi se întâmplă nimic” şi exemplele pot continua la nesfârşit.
Şi în acelaşi timp, credem instant în fantasme, în existenţa ambulanţelor negre şi în răpiri pentru organe. Şi asta nu o dată. De zeci de ani. Eu am auzit că umblă ambulanţe şi au fost furaţi copii şi acum 5 ani, şi acu 3, şi anul trecut. Nimeni nu a văzut-o, dar sunt mulţi cei care ştiu o vecină care are o cumnată care are o colegă care ştie pe cineva care are o verişoară care jură că a auzit ceva în sensul ăsta. Că aici, în oraşul ăsta, e o groapă în care au fost descoperiţi copiii. Şi cam în fiecare oraş e treaba asta, cu mici detalii schimbate. Şi nu se spune nimic, ca să nu se sperie lumea. Asta e varianta scenariului. Că toată lumea ştie, nimeni nu suflă o vorbă, poliţia tace mâlc, noapte bună, vise line.
De ce? Doar pe baza emoţiei? Atât de emotiv e poporul ăsta? Totuşi, mama mi-a spus că pe când avea vreo 5 ani, ea şi alţi copii de vârsta ei erau îngroziţi de o dubă care circula pe străzi şi fura copii. Sigur, şi duba aia era la fel de reală ca şi ambulanţa. Zeci de ani au trecut de atunci şi tâmpenia asta încă funcţionează.
Asta în timp ce, în avion, absolut nimeni nu e atent la explicaţiile alea legate de un eventual pericol. Că doar nu e posibil să se întâmple, nu? Chiar dacă au fost sute de cazuri înainte.
Da, eu încă mă mir. Şi e de plâns. Dar totuşi aleg să râd, încă sunt în cămăruţa aia care-mi permite asta.
Şi gata, că prea m-am lungit.
Aglomeratia asta de idei si emotii straine, avalansa asta care vine zi de zi peste noi cu informatii de tot felul. Sa pastram ceea ce ne inspira constructiv! 🙂
ApreciazăApreciază
Bine ne-ar fi dacă am putea păstra numai asta…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu știu cum ai făcut dar… m-am rătăcit … de 2 ori. Abia a treia oară
ApreciazăApreciază
Am ajuns la capăt…. după ce am țesut 3 ițe…. vine duba, tra la la, 😉 vreau și eu o dubă!
ApreciazăApreciază
Ce să faci cu duba? 😀
ApreciazăApreciază
Mă dau rotund 🙂 pătrat… geometric. Îmi las și barbă, îmi pun și beretă
ApreciazăApreciază
Ai planuri măreţe, nu te joci 😀
ApreciazăApreciază
Păi mărețe… nu știu. Dar mi-ar plăcea să umblu prin țară cu duba… sau măcar cu o mașină de pompieri
ApreciazăApreciază
Vrei să fur o maşină de pompieri să ţi-o închiriez?
Gata, tac. Că poate-mi iau ăştia ip-ul şi merg acasă cu duba mascaţilor.
ApreciazăApreciază
Vreau să furi. Orice. Poți începe cu o piersică, continui cu un pepene, brocoli, iaurt, muștar și usturoi.
ApreciazăApreciază
Vrei să faci ciorbă de varză, aşa-i? Că astea-s ingredientele.
ApreciazăApreciază
Supă de mesteacăn indian cu găluște din cânepă indiană și cărăbuș cu corn … sau rădașcă.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ei, cum am făcut… am încâlcit tot, cum să fac? 😀
ApreciazăApreciază
Dar ce melodică era nu m-am prins
ApreciazăApreciază
Încâlceala era melodică?
ApreciazăApreciază
Păi nu ziceai tu de dârla dârla?
ApreciazăApreciază
Eu? Nici nu ştiu ce-i aia. 😳
ApreciazăApreciază
Un dans la care nu mă pricep…
ApreciazăApreciază
Doi la drepta, doi la stânga, unul pe faţă, două pe dos.
ApreciazăApreciază
Eu nu vreau să țes un pulover. Nici ciorapi.
ApreciazăApreciază
Aşa era Alunelul. Dansul, zic.
ApreciazăApreciază
Alunelul? Fisticușorul știi? Să fie mai pe plăcerea mea. Prăjit!
ApreciazăApreciază
Am copilărit în Ardeal, nu aveam fisticuşori, noi am fost mai puţin elevaţi 😛
ApreciazăApreciază
Păi nici în balta brăilei nu creșteau…. dar în supermarket există. Abundent. Deci….
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Si cand eram eu mica imi spunea mama sa fiu atenta sa nu iau bobo, sa nu merg cu orice masina, la fel am invatat-o si pe Maria mea si aceeasi este si morala povestii cu multi iezi, cum la fel imi recita maia mea Cantec de George Cosbuc si cand spunea ea cu foc:
,,A venit un lup din crâng,
Şi-alerga prin sat să fure
Şi să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit eu c-o nuia;
-Lup flămând cu trei cojoace
Hai la maica să te joace-
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea.
Ieri pe drum un om sărac
Întreba pe la vecine:
-Poartă-se copiii bine?
Dacă nu să-i vâr în sac!
Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit eu şi i-am spus:
-Puiul meu e bun şi tace,
Nu ţi-l dau, şi du-te-n pace!
Eşti sărac, dar n-am ce-ţi face!
Du-te, du-te! Şi s-a dus.
Şi-a venit un negustor
Plin de bani, cu vâlvă mare,
Cumpăra copii pe care
Nu-i iubeşte mama lor.
Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit şi l-am certat:
-N-ai nici tu nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul!
Pleacă-n sat, că-i mare satul:
Pleacă, pleacă Şi-a plecat. ”
oftam usurata si plecam la joaca in lanul de porumb. :)))
Oamenilor saraci cu duhul le este frica de fricile lor si devin lupi.
ApreciazăApreciază
Păăăi, stai, July! Că asta e altă papa de peşte. Că tuturor ne-a fost predată lecţia cu străinii. Dar mama îmi spunea aseară că treaba cu duba care ia copiii de pe stradă era şi pe atunci. Eu de asta nu am auzit în copilărie. Dar să nu iau de la străini nimic, da. Oare e tot aia? 😀
Ce frumos ai spus tu şi ce estetic e punctul pe i! 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nici nu stiu cum sa spun celor relatate de tine in finalul postarii. Am citit stirea si daca as spune ca este un incident ar parea ca este doar o intamplare comportamentul gloatei, dar nu este. Daniel David a descris perfect ,,persoanlitatea poporului roman” si chiar daca nu ma regasesc pe mine, pe tine si destul de multe alte persoane din jurul meu, in comparatie cu numarul mare care reactioneaza conform ,,patternurilor” romanesti, suntem doar exceptia care nu va schimba regula. Pe litoral nu umbla nicio ambulanta cand eram eu mica, pana si oamenii rai faceau plaja ori eram eu prea,,sarita intr-un picior” incat nu-mi pasa. :))))
ApreciazăApreciază
Din păcate, nu e caz izolat.
Uf… aşa zici, că suntem puţini? Asta e trist, July…
Mai bine aşa. Şi sărite într-un picior să fim, dar să nu ne pese 😀
Te pup!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Fain ai scris, potecuță! Ca de obicei! Cu efect. Dovada: Vreau și eu o melodie ca să uit de proteste, dube, grote și bătăi cu bâte și topoare ca în Evul Mediu! Apropos…Week- end plăcut!
ApreciazăApreciază
Îţi mulţumesc mult, Erika!
Nu ştiu… „să fie pace, să fie pace, să fie pace, pace, pace pe pâmânt” îi bună? 🙂
Weekend frumos îţi doresc şi eu!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Superb! Ești mereu proaspătă, de asta îmi place în cămăruța ta!
ApreciazăApreciază
Mulţumesc, Fee! Potecile sunt aşa datorită vouă 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
De foarte multe ori nu am ajuns la nicio concluzie atunci când m-am lăsat pradă gândurilor. Înțeleg o astfel de stare… 😊
ApreciazăApreciază
Deci nicio şansă n-am, nu? 😀
ApreciazăApreciază
Nici chiar așa, pe mine mă ajung, totuși, unele concluzii din urmă, după ceva vreme… 😊😊😊
ApreciazăApreciază
Asta e bine, se întrevede luminiţa 😉
ApreciazăApreciază
Este complicat.
Potecuta dupa decenii intregi in care oamenii reuseau doar daca aveau „origine buna”, daca erau membri de partid, a urmat aprape 30 de ani in care cei mai multi au reusit prin parvenitism.
Este un adevar dur si nedigerabil, dar trebuie sa-l acceptam.
Foarte rare cazurile in care, cel putin la nivel de lideri, oamenii au reusit prin aptitudini.
In Romania.
Si atunci..
Atunci oamenii au inceput sa creada ca asta este drumul..
Iar cand apar oameni ca tine, talentati si isteti, pentru ei care nu au reusit decat catarandu-se pe cadavre, pare imposibil ca tu sa urci datorita talentului.
Habar am cum esti in viata reala, dar nu-ti poti pierde talentul, flerul si frumusetea care o vad aici. Cu siguranta poti reusi prin mijloace proprii.
Dar asta cred eu pentru ca am alt sistem de valori. Dar pentru multi oameni, frustrati ca nu pot face ceea ce faci tu, unica varianta este sa arunce in tine cu noroi, incercand daca nu pot fi la fel de buni ca tine, cel putin tu sa fi la fel de murdara ca ei.
ApreciazăApreciază
Îţi mulţumesc, Albert, pentru aprecieri şi pentru cuvintele frumoase! Nu e vorba de mine. Nu aici şi nu acum. Nu am auzit spunându-se despre mine asta. Asta poate şi pentru că n-am realizat mare lucru? Nu ştiu, e posibil 🙂
Vorbeam la modul general, la felul în care e mai uşor să cobori omul la nivelul tău decât să depui eforturi să urci tu la al lui.
Dar da, e plauzibilă teoria ta şi e îngrijorător faptul că nu ne putem debarasa de asta, e ca un fel de moştenire genetică.
Zi bună îţi doresc!
ApreciazăApreciază
Încep sa-mi placa din ce în ce mai mult plimbarile pe Poteci de dor, iar uneori ma pierd, gândindu-ma la vocea minunata, la „camaruta” inimii copilei de-altadata… 🙂
Un Weekend sublim cu pace si liniste în Sufletu-ti binecuvântat, draga Potecuta !
ApreciazăApreciază
Mulţumesc frumos, Iosif!
Weekend liniştit şi bun îţi doresc şi eu!
ApreciazăApreciază
cata dreptate ai cu superficialitatea generala a celor din jurul nostru! Nu ajuta decat daca-i ignori pe toti aceti ignoranti. Iti vezi de drumul tau si te concentrezi doar la ce te intereseaza. Iti bucuri ochii privind o floricica, un nor cu forma ciudata, un copil frumos, un catel simpatic… Eu asa fac. Si daca la inceput acest exercitiu a fost putin fortat, acum a devenit atat de normal, incat nici nu mai sunt constienta ca exista asemenea persoane in jurul meu ☺
Cat priveste locul de munca… hm, aici nu am nicio solutie. Nu exista decat doua cai: ori suporti cat poti si incerci sa mergi mai departe, ori iti gasesti un alt loc de munca si speri ca acolo, atmosfera de lucru sa fie mai placuta.
Spre fericirea mea, in ultimii 3 ani colectivul in care lucrez este atat de armonios, incat ma duc cu multa placere la serviciu. Insa rezultatul acestei atmosfere placute de lucru se datoreaza politicii sustinute de seful firmei – nu degeaba se zice „pestele se impute de la cap”! Daca seful este incompetent si superficial, atunci in toate compartimentele de lucru domina haosul, se practica barfa si „sapatul” posturilor, promovarea se face pe baza de relatii, nicidecum pe competenta profesionala. Am trait multe situatii… am lucrat in Sibiu 17 ani si de când sunt în Germania, înca 17 ani, deci am acumulat 34 de ani de experienta profesionala. Totul este chestie de noroc!
Acum, lasand la o parte aceste probleme, textul articolului tau este superb! Asa cum ne-ai obisnuit… este scris artistic! O lectura tare placuta!
Iti doresc sa ai parte de un weekend deosebit de placut, sa te relaxezi si sa aduni destula energie pozitiva, sa poti reusi sa depasesti toate obstacolele saptamanii urmatoare! Numai bine!
ApreciazăApreciază
Vreau să încep cu locul de muncă pentru că s-a înţeles puţin greşit. Nu mă plângeam de atmosferă, nici de nimic, de fapt. Şeful meu a fost în birou cât eu nu eram şi a făcut o schimbare „de decor”, să-i zic. Mie nu-mi place deloc dar şi pentru că eu am un fix cu schimbările. Nu-mi place să mut lucruri. Pentru un confort psihic, trebuie să stea aşa cum, în mintea mea, e bine. Asta e tot. În rest, chiar nu aş schimba locul ăsta, mă simt extrem de bine aici. Suntem un colectiv mic-mic şi sunt singură-n birou şi e chiar bine. Fac ce-mi place şi asta contează mult pentru mine.
Ai mare drepte cu „evadarea” şi găsirea unui refugiu. De obicei, eu sunt în lumea mea, mă bucur de lucruri simple şi încerc să nu văd urâtul când în jur e atât de mult frumos. Dar mai am şi eu mici momente de revoltă interioară 🙂
Îţi mulţumesc mult, Carmen! Mă bucur tare mult că ţi-a plăcut!
Îţi doresc şi eu zile pline de bucurii şi numai bine!
ApreciazăApreciază
Stau și mă gândesc la faptul că oameni din aceia cu prejudecăți atât de ridicole sunt cei care merg constant la vot și decid viitorul țării. Și atunci cum să mă mai mir că suntem tot pe ultimul loc?!
ApreciazăApreciază
Of, cum pui sare pe rană…
Aşa e, Petru. N-am vrut să intru pe terenul ăsta. Dar m-am gândit la asta.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Încearcă să iei ca pe o provocare schimbarea din birou… Cică schimbările sunt foarte bune pentru creier, ca să nu rutineze. E benefic să mănânci/scrii cu cealaltă mână, să schimbi drumul de întoarcere către casă etc
ApreciazăApreciază
Suflete, tu ai dreptate. Dar eu am fixuri greu de depăşit. Vizual, trebuie să fie o ordine care numai în capul meu e înţeleasă. Altfel, parcă numai aia-mi stă pe cap.
Dacă aleg altă rută spre casă… sunt pierdută. Şi nu exagerez 😀 😀
Zi frumoasă să ai!
ApreciazăApreciază
Hahaaa, draga de tine! Zi frumoasă și ție!!
ApreciazăApreciază
Faina e camera asta a ta, secreta camera. Eu zic sa duci mai multe lucruri pe acolo, poate si un pat, o patura, un birou si o cana mare de cafea, un jurnal si o cerneala stoarsa dintr-o stea. Si, cand lumea iti va impune schimbari, cand nebunia de afara e fara limitari, intru tu bine acolo, scrie din inima ce iti vine, iar la final, cum e ideal, apasa: Publica.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulţumesc pentru sfat! Dar aia e camera de prostioare, aia-n care dau cu cerneala pe pereţi. Aia de care zici tu e alta şi în altă parte. La fel de frumoasă. Acolo intru când scriu.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Confuzie in mintea mea. Ai casa cu multe camere… Fain.
ApreciazăApreciază
Nu, nu. Am mintea cu multe colţuri 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Acum sunt mai clar si nu mai inteleg nimic. Iti ia ceva claritate sa admiti ca nu ingelegi. Adica,tu spui ca fiecare colt e o camera, iar decizia de a evada in acel colt, invadandu-l, e ca o poarta ce te lasa inspre lumile tale? Te-am convins ca nu inteleg?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Stai liniştit, nici eu n-am înţeles ce-am vrut să zic 😀
ApreciazăApreciază
Ideea este sa intri acolo. Piticul ala micu’ din capul tau…unde sta? Sau, e liber sa se miste?
ApreciazăApreciază
Zburdă peste tot, de aia e pitic.
ApreciazăApreciază
Stiam eu ca nu e recomandat sa fii inalt! Bine de el.
ApreciazăApreciază
Te joci cu literele din cuvinte,deruta,adevar, imaginatie,iluzii, toate de dragul artei, si a vietii. Sa-ti fie bine si frumos, peste tot.
ApreciazăApreciază
Mă laşi fără cuvinte, Ane!
Îţi mulţumesc mult de tot!
O zi frumoasă îţi doresc!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am citit articolul tău până la capăt, aşa cum am citit cândva Biblia, ca să fiu deşteaptă. Nu mi-a reuşit să fiu desteaptă, dar am rămas cu câteva versete după care mă ghidez în viaţă. Aşa şi cu articolul tău, mie mi-a rămas obsesiv pasajul cu „dăsculţă, dăsculţă, bage păntru tine, dăsculţă, dăsculţă, să plec aş putea, dăsculţă, dăsculţă, oriunge în lume, dăsculţă, dăsculţă, doar să fiu a ta”. Ce dube şi copii răpiţi care mi-au marcat şi mie copilaria de am rămas cu sechele. Spune-mi de unde să o iau pe această „dăsculţă”
ApreciazăApreciază
😀 😀
Eşti o mare figură! Uite AICI e desculţa 😉
Dacă te va obseda, nu da vina pe mine 😀
Zi frumoasă să ai!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Uite, acum imi pare rau ca nu pot sa joc aci in birou, ascultand „dăsculţă”. Nu-i nimic, in viata viitoare va omor cu „dăsculţă” asta. Voi rupe pdelele… 😀 😀 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀 😀
Cu dedicaţie să fie atunci!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pingback: Războiul nevazut – Vrăbiuțe
Am raspuns la mine pe blog😉 vrabiute.blog/2018/07/09/razboiul-nevazut-2/
ApreciazăApreciază
Vă mulţumesc mult!
ApreciazăApreciază
Tare mult îmi place modelul acesta de filă de jurnal. Nu știu dacă am mai spus, dar vreau să o fac de multă vreme, (adică să-ți spun că-mi place) iar ceea ce ai scris astăzi, cu atât mai mult. Despre melodia ta nu știu nimic, însă o pot căuta că m-ai făcut curioasă. Despre salvare circulă și pe la noi tot felul de zvonuri. Despre tine pot spune că ești tare sensibilă (mai știu pe cineva) și cuvintele tale chiar îmi ajung la suflet să-mi țină de cald și să-mi inducă o stare de bine. Mulțumesc pentru asta, Potecuță! 🙂
ApreciazăApreciază
Mă bucură cum nu pot spune cuvintele tale şi îţi mulţumesc din inimă pentru ele!
Îţi doresc mult, mult bine şi faptul că un singur cuvânt de-al meu poate ţine de cald, îmi face vară-n gând!
Mulţumesc mult, draga mea!
ApreciazăApreciat de 1 persoană