Jurnal incomplet

Afară… sufocant. Aerul e sufocant. Şi ce pluteşte-n aer e sufocant. Plutesc iluzii şi notele de plată pentru visele care-au început să ceară socoteală. Unele pentru îndrăzneală, altele pentru amânare. Câteva pentru abandon. Şi asta ustură. E genul notei care face să-ţi crească pulsul, de teamă că n-ai suficienţi bani. Dar bine că astea nu se încurcă în cash, taie numai din aripi. Puţin câte puţin. Şi nu iau nici bacşiş, golesc doar înăuntrul, nu şi portmoneul. Pentru împlinire nu se emit facturi, pentru asta nu se plăteşte, asta doar se trăieşte. Bine că nu-s prea multe, ne-am încurca în socoteli.

Azi… m-am baricadat în cămăruţa aia a sufletului pe care o deschid foarte rar, dar în care e o priză specială, cu putere maximă. O oarecare schimbare de decor în birou, făcută fără voia mea, că deh, şeful nu te întreabă, mi-a activat nervi de care nu ştiam. Pentru că schimbările făcute fără voia mea mă enervează şi-mi dau senzaţia că nu-mi mai găsesc locul, că nu mă mai descurc, că nu găsesc nimic în timp util şi asta mă agită teribil.
Nu-i nimic, găsesc cheia la cămăruţă şi se rezolvă. Asta e cămăruţa în care-mi permit să fac prostioare, să arunc făină pe pereţi, să scriu pe pereţi, să lovesc vitrinele cu mingea. Nu e cămăruţa refugiu, e una de joacă şi de făcut de cap, ca să îmi reîncarc bateriile. Şi azi, în cămăruţa aia, am găsit o melodie care m-a înveselit şi care a făcut să nu-mi mai pese de nimic şi pe care o fredonez şi acum când scriu.

Nu îmi permit să spun nimic despre melodie. Spun doar că în condiţii normale, genul ăsta nu face parte din playlistul sufletului meu. Dar sunt momente-n care un vers, un ritm sau un acord, te fac să ţopăi. Şi restul nici că mai contează.
Şi aici îmi amintesc de o tare dragă doamnă, nu îi voi spune numele, interpretă de muzică populară, atentă mereu la tot ce înseamnă autentic, care a spus demult, când într-o zi am urcat în maşina ei, că „trebuie să mărturisesc ceva: am auzit la o nuntă o melodie şi mor după ea. E o prostie, dar ceva mă obsedează la ea, o ascult pe repeat şi acum pe asta o am în casetofon”. Era o manea în toată spendoarea ei 😀 Dar da, avea un ceva la ritm.

Eu nu-s interpretă şi nici melodia de care spun nu-i manea. Dar nici nu mă regăsesc în melodiile astea. Cu toate astea, azi, ceva din „dăsculţă, dăsculţă, bage păntru tine, dăsculţă, dăsculţă, să plec aş putea, dăsculţă, dăsculţă, oriunge în lume, dăsculţă, dăsculţă, doar să fiu a ta” mi-a setat creierul şi numai asta cânt… dăsculţă, dăsculţă aş fugi la noapce… în braţăle tăli bage ca să stau.

Mă gândesc… şi degeaba mă gândesc, că nu ajung la nicio concluzie. Poate mă ajutaţi voi.
De ce oare… unii dintre noi punem atât de uşor la îndoială lucruri evidente, dar ne încredem în scenarii făcute de minţi bolnave doar pe baza unor… poveşti? De ce ne atât de uşor să nu acceptăm o reuşită a cuiva, să nu credem că e rezultatul muncii lui, să căutăm mereu nodurile din papura gardului lui şi înghiţim pe nemestecate orice poveste halucinantă şi fără niciun fundament, cu fracturi grave de logică?

De ce ne îndoim de o reuşită având ca singur argument faptul că „n-are cum, dom’ne, n-are cum, a furat, altfel cum? Are pile, de aia a ajuns unde a ajuns. Aaaa, aia? Tu nu vezi cum arată? Sigur s-a culcat cu ăla de a promovat-o” sau „ce, bă, io-s prost, io nu văd că nu-i agitată marea? Păi ce, am venit până aici degeaba, să nu fac şi eu o baie ca tot omul, că au pus ăia steagul roşu? Mă … pe steagul lor, ce, io nu ştiu să înot? Ce ştiu ăia, salvamarii, las că vezi tu că nu-i niciun pericol, mie nu mi se întâmplă nimic” şi exemplele pot continua la nesfârşit.

Şi în acelaşi timp, credem instant în fantasme, în existenţa ambulanţelor negre şi în răpiri pentru organe. Şi asta nu o dată. De zeci de ani. Eu am auzit că umblă ambulanţe şi au fost furaţi copii şi acum 5 ani, şi acu 3, şi anul trecut. Nimeni nu a văzut-o, dar sunt mulţi cei care ştiu o vecină care are o cumnată care are o colegă care ştie pe cineva care are o verişoară care jură că a auzit ceva în sensul ăsta. Că aici, în oraşul ăsta, e o groapă în care au fost descoperiţi copiii. Şi cam în fiecare oraş e treaba asta, cu mici detalii schimbate. Şi nu se spune nimic, ca să nu se sperie lumea. Asta e varianta scenariului. Că toată lumea ştie, nimeni nu suflă o vorbă, poliţia tace mâlc, noapte bună, vise line.

De ce? Doar pe baza emoţiei? Atât de emotiv e poporul ăsta? Totuşi, mama mi-a spus că pe când avea vreo 5 ani, ea şi alţi copii de vârsta ei erau îngroziţi de o dubă care circula pe străzi şi fura copii. Sigur, şi duba aia era la fel de reală ca şi ambulanţa. Zeci de ani au trecut de atunci şi tâmpenia asta încă funcţionează.
Asta în timp ce, în avion, absolut nimeni nu e atent la explicaţiile alea legate de un eventual pericol. Că doar nu e posibil să se întâmple, nu? Chiar dacă au fost sute de cazuri înainte.

Da, eu încă mă mir. Şi e de plâns. Dar totuşi aleg să râd, încă sunt în cămăruţa aia care-mi permite asta.

Şi gata, că prea m-am lungit.

Foto

Reclame
Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

67 de răspunsuri la Jurnal incomplet

  1. anasylvi zice:

    Aglomeratia asta de idei si emotii straine, avalansa asta care vine zi de zi peste noi cu informatii de tot felul. Sa pastram ceea ce ne inspira constructiv! 🙂

    Apreciază

  2. Mishuk zice:

    Nu știu cum ai făcut dar… m-am rătăcit … de 2 ori. Abia a treia oară

    Apreciază

  3. Si cand eram eu mica imi spunea mama sa fiu atenta sa nu iau bobo, sa nu merg cu orice masina, la fel am invatat-o si pe Maria mea si aceeasi este si morala povestii cu multi iezi, cum la fel imi recita maia mea Cantec de George Cosbuc si cand spunea ea cu foc:
    ,,A venit un lup din crâng,
    Şi-alerga prin sat să fure
    Şi să ducă în pădure
    Pe copiii care plâng.
    Şi-a venit la noi la poartă
    Şi-am ieşit eu c-o nuia;
    -“Lup flămând cu trei cojoace
    Hai la maica să te joace”-
    Eu chemam pe lup încoace,
    El fugea-ncotro vedea.

    Ieri pe drum un om sărac
    Întreba pe la vecine:
    -“Poartă-se copiii bine?
    Dacă nu să-i vâr în sac!”
    Şi-a venit la noi la poartă
    Şi-am ieşit eu şi i-am spus:
    “-Puiul meu e bun şi tace,
    Nu ţi-l dau, şi du-te-n pace!
    Eşti sărac, dar n-am ce-ţi face!
    Du-te, du-te!” Şi s-a dus.

    Şi-a venit un negustor
    Plin de bani, cu vâlvă mare,
    Cumpăra copii pe care
    Nu-i iubeşte mama lor.
    Şi-a venit la noi la poartă
    Şi-am ieşit şi l-am certat:
    -“N-ai nici tu nici împăratul
    Bani să-mi cumpere băiatul!
    Pleacă-n sat, că-i mare satul:
    Pleacă, pleac㔠Şi-a plecat. ”
    oftam usurata si plecam la joaca in lanul de porumb. :)))
    Oamenilor saraci cu duhul le este frica de fricile lor si devin lupi.

    Apreciază

    • Păăăi, stai, July! Că asta e altă papa de peşte. Că tuturor ne-a fost predată lecţia cu străinii. Dar mama îmi spunea aseară că treaba cu duba care ia copiii de pe stradă era şi pe atunci. Eu de asta nu am auzit în copilărie. Dar să nu iau de la străini nimic, da. Oare e tot aia? 😀
      Ce frumos ai spus tu şi ce estetic e punctul pe i! 😉

      Apreciat de 1 persoană

      • Nici nu stiu cum sa spun celor relatate de tine in finalul postarii. Am citit stirea si daca as spune ca este un incident ar parea ca este doar o intamplare comportamentul gloatei, dar nu este. Daniel David a descris perfect ,,persoanlitatea poporului roman” si chiar daca nu ma regasesc pe mine, pe tine si destul de multe alte persoane din jurul meu, in comparatie cu numarul mare care reactioneaza conform ,,patternurilor” romanesti, suntem doar exceptia care nu va schimba regula. Pe litoral nu umbla nicio ambulanta cand eram eu mica, pana si oamenii rai faceau plaja ori eram eu prea,,sarita intr-un picior” incat nu-mi pasa. :))))

        Apreciază

  4. Fain ai scris, potecuță! Ca de obicei! Cu efect. Dovada: Vreau și eu o melodie ca să uit de proteste, dube, grote și bătăi cu bâte și topoare ca în Evul Mediu! Apropos…Week- end plăcut!

    Apreciază

  5. Superb! Ești mereu proaspătă, de asta îmi place în cămăruța ta!

    Apreciază

  6. De foarte multe ori nu am ajuns la nicio concluzie atunci când m-am lăsat pradă gândurilor. Înțeleg o astfel de stare… 😊

    Apreciază

  7. Este complicat.
    Potecuta dupa decenii intregi in care oamenii reuseau doar daca aveau „origine buna”, daca erau membri de partid, a urmat aprape 30 de ani in care cei mai multi au reusit prin parvenitism.
    Este un adevar dur si nedigerabil, dar trebuie sa-l acceptam.
    Foarte rare cazurile in care, cel putin la nivel de lideri, oamenii au reusit prin aptitudini.
    In Romania.
    Si atunci..
    Atunci oamenii au inceput sa creada ca asta este drumul..
    Iar cand apar oameni ca tine, talentati si isteti, pentru ei care nu au reusit decat catarandu-se pe cadavre, pare imposibil ca tu sa urci datorita talentului.
    Habar am cum esti in viata reala, dar nu-ti poti pierde talentul, flerul si frumusetea care o vad aici. Cu siguranta poti reusi prin mijloace proprii.
    Dar asta cred eu pentru ca am alt sistem de valori. Dar pentru multi oameni, frustrati ca nu pot face ceea ce faci tu, unica varianta este sa arunce in tine cu noroi, incercand daca nu pot fi la fel de buni ca tine, cel putin tu sa fi la fel de murdara ca ei.

    Apreciază

    • Îţi mulţumesc, Albert, pentru aprecieri şi pentru cuvintele frumoase! Nu e vorba de mine. Nu aici şi nu acum. Nu am auzit spunându-se despre mine asta. Asta poate şi pentru că n-am realizat mare lucru? Nu ştiu, e posibil 🙂
      Vorbeam la modul general, la felul în care e mai uşor să cobori omul la nivelul tău decât să depui eforturi să urci tu la al lui.
      Dar da, e plauzibilă teoria ta şi e îngrijorător faptul că nu ne putem debarasa de asta, e ca un fel de moştenire genetică.
      Zi bună îţi doresc!

      Apreciază

  8. Încep sa-mi placa din ce în ce mai mult plimbarile pe Poteci de dor, iar uneori ma pierd, gândindu-ma la vocea minunata, la „camaruta” inimii copilei de-altadata… 🙂
    Un Weekend sublim cu pace si liniste în Sufletu-ti binecuvântat, draga Potecuta !

    Apreciază

  9. CARMEN zice:

    cata dreptate ai cu superficialitatea generala a celor din jurul nostru! Nu ajuta decat daca-i ignori pe toti aceti ignoranti. Iti vezi de drumul tau si te concentrezi doar la ce te intereseaza. Iti bucuri ochii privind o floricica, un nor cu forma ciudata, un copil frumos, un catel simpatic… Eu asa fac. Si daca la inceput acest exercitiu a fost putin fortat, acum a devenit atat de normal, incat nici nu mai sunt constienta ca exista asemenea persoane in jurul meu ☺
    Cat priveste locul de munca… hm, aici nu am nicio solutie. Nu exista decat doua cai: ori suporti cat poti si incerci sa mergi mai departe, ori iti gasesti un alt loc de munca si speri ca acolo, atmosfera de lucru sa fie mai placuta.
    Spre fericirea mea, in ultimii 3 ani colectivul in care lucrez este atat de armonios, incat ma duc cu multa placere la serviciu. Insa rezultatul acestei atmosfere placute de lucru se datoreaza politicii sustinute de seful firmei – nu degeaba se zice „pestele se impute de la cap”! Daca seful este incompetent si superficial, atunci in toate compartimentele de lucru domina haosul, se practica barfa si „sapatul” posturilor, promovarea se face pe baza de relatii, nicidecum pe competenta profesionala. Am trait multe situatii… am lucrat in Sibiu 17 ani si de când sunt în Germania, înca 17 ani, deci am acumulat 34 de ani de experienta profesionala. Totul este chestie de noroc!
    Acum, lasand la o parte aceste probleme, textul articolului tau este superb! Asa cum ne-ai obisnuit… este scris artistic! O lectura tare placuta!
    Iti doresc sa ai parte de un weekend deosebit de placut, sa te relaxezi si sa aduni destula energie pozitiva, sa poti reusi sa depasesti toate obstacolele saptamanii urmatoare! Numai bine!

    Apreciază

    • Vreau să încep cu locul de muncă pentru că s-a înţeles puţin greşit. Nu mă plângeam de atmosferă, nici de nimic, de fapt. Şeful meu a fost în birou cât eu nu eram şi a făcut o schimbare „de decor”, să-i zic. Mie nu-mi place deloc dar şi pentru că eu am un fix cu schimbările. Nu-mi place să mut lucruri. Pentru un confort psihic, trebuie să stea aşa cum, în mintea mea, e bine. Asta e tot. În rest, chiar nu aş schimba locul ăsta, mă simt extrem de bine aici. Suntem un colectiv mic-mic şi sunt singură-n birou şi e chiar bine. Fac ce-mi place şi asta contează mult pentru mine.
      Ai mare drepte cu „evadarea” şi găsirea unui refugiu. De obicei, eu sunt în lumea mea, mă bucur de lucruri simple şi încerc să nu văd urâtul când în jur e atât de mult frumos. Dar mai am şi eu mici momente de revoltă interioară 🙂
      Îţi mulţumesc mult, Carmen! Mă bucur tare mult că ţi-a plăcut!
      Îţi doresc şi eu zile pline de bucurii şi numai bine!

      Apreciază

  10. Stau și mă gândesc la faptul că oameni din aceia cu prejudecăți atât de ridicole sunt cei care merg constant la vot și decid viitorul țării. Și atunci cum să mă mai mir că suntem tot pe ultimul loc?!

    Apreciază

  11. Suflet zice:

    Încearcă să iei ca pe o provocare schimbarea din birou… Cică schimbările sunt foarte bune pentru creier, ca să nu rutineze. E benefic să mănânci/scrii cu cealaltă mână, să schimbi drumul de întoarcere către casă etc

    Apreciază

  12. Cosmisian zice:

    Faina e camera asta a ta, secreta camera. Eu zic sa duci mai multe lucruri pe acolo, poate si un pat, o patura, un birou si o cana mare de cafea, un jurnal si o cerneala stoarsa dintr-o stea. Si, cand lumea iti va impune schimbari, cand nebunia de afara e fara limitari, intru tu bine acolo, scrie din inima ce iti vine, iar la final, cum e ideal, apasa: Publica.

    Apreciat de 1 persoană

  13. ane zice:

    Te joci cu literele din cuvinte,deruta,adevar, imaginatie,iluzii, toate de dragul artei, si a vietii. Sa-ti fie bine si frumos, peste tot.

    Apreciază

  14. Am citit articolul tău până la capăt, aşa cum am citit cândva Biblia, ca să fiu deşteaptă. Nu mi-a reuşit să fiu desteaptă, dar am rămas cu câteva versete după care mă ghidez în viaţă. Aşa şi cu articolul tău, mie mi-a rămas obsesiv pasajul cu „dăsculţă, dăsculţă, bage păntru tine, dăsculţă, dăsculţă, să plec aş putea, dăsculţă, dăsculţă, oriunge în lume, dăsculţă, dăsculţă, doar să fiu a ta”. Ce dube şi copii răpiţi care mi-au marcat şi mie copilaria de am rămas cu sechele. Spune-mi de unde să o iau pe această „dăsculţă”

    Apreciază

  15. Pingback: Războiul nevazut – Vrăbiuțe

  16. ioansperling zice:

    Am raspuns la mine pe blog😉 vrabiute.blog/2018/07/09/razboiul-nevazut-2/

    Apreciază

  17. Tare mult îmi place modelul acesta de filă de jurnal. Nu știu dacă am mai spus, dar vreau să o fac de multă vreme, (adică să-ți spun că-mi place) iar ceea ce ai scris astăzi, cu atât mai mult. Despre melodia ta nu știu nimic, însă o pot căuta că m-ai făcut curioasă. Despre salvare circulă și pe la noi tot felul de zvonuri. Despre tine pot spune că ești tare sensibilă (mai știu pe cineva) și cuvintele tale chiar îmi ajung la suflet să-mi țină de cald și să-mi inducă o stare de bine. Mulțumesc pentru asta, Potecuță! 🙂

    Apreciază

    • Mă bucură cum nu pot spune cuvintele tale şi îţi mulţumesc din inimă pentru ele!
      Îţi doresc mult, mult bine şi faptul că un singur cuvânt de-al meu poate ţine de cald, îmi face vară-n gând!
      Mulţumesc mult, draga mea!

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s