Pilda potecuţei

Pildă am scris, da? No bun. Pilda mea filosofică, la care am ajuns fără mari strădanii, e asta: băi, ca să fie uşor, prima dată trebuie să fie greu. Îi destul de inteligent ce-am zis? Dacă nu, nu-i bai, măcar e testat pă pielea mea, pe onoarea mea că aşa e.
Întotdeauna am crezut că e mai uşor să asculţi decât să citeşti. Să asculţi un text decât să-l citeşti, adică. Şi e mai uşor să vorbeşti decât să scrii. Întotdeauna până azi, când am avut scandal cu piticul nervos pe care-l găzduiesc într-un colţ al capului. Pentru că da, am mintea-n colţuri şi are unde. Ăsta nevosu’ a vrut să citească ploaia din postul trecut. Şi am zis bine şi el a zis bine şi am zis dacă zici bine şi eu zic bine şi dacă e bine, e bine şi dacă e bine-bine e bine, bine, e foarte bine şi asta e o melodie şi ce poate fi aşa de greu să citeşti nişte vorbe scrise de tine, că doar ştii ce naiba ai vrut să zici şi…
… şi n-ai să vezi. E greu, nenică! Nu să citeşti e greu, să frămânţi e greu. Că trebe muncă, trebe cont de iutube. Şi dacă ai mintea-n colţuri şi faci cont, că n-ai pentru potecuţe, tu eşti sinceră şi pui la dată de naştere data potecuţelor. Şi ăia-ţi blochează accesul pe motiv de vârstă, că potecuţele s-au născut în doo mii treişpe, şi după aia nu mai ai ce face decât să inventezi adrese de mail şi na, munceşte dacă n-ai putut sta-n loc. Şi pen’ că ai mintea-n colţuri, habar n-ai să faci montaje deci nu vă imaginaţi că aş avea vreun merit în asta.
Şi cam asta e. Dacă vă pare cunoscut textul, nu vi se pare, e ăla de la postarea trecută. Piticul zice că bine, eu nu mai sunt aşa de sigură 🙄

Foto