Şi… ce dacă?

Plouă…
obsesiv plouă
şi compulsiv plouă,
plouă bacovian…
şi deja unii şi-au dat ochii peste cap
clişeu,
ieftin clişeu,
obositor clişeu!
aşa ş-ar spune
şi asta i-ar spune
dacă ar fi în faţa lor,
dar ce bine că nu e în faţa lor,
îşi spune.
Aşa, doar imaginându-şi ce ar putea auzi,
poate mima nepăsarea
silabisind un aşa, şi?
în timp ce se scutură de gândul ăsta.
Repede se scutură,
brutal se scutură,
frenetic se scutură de el
pentru că ştie că, faţă în faţă,
nu ar putea confrunta pe nimeni
şi ar asculta,
profund şi atent ar asculta
şi ar tăcea,
adânc şi sec ar tăcea
şi ar durea,
pe dinăuntrul ei ar durea
tăcerea aia care ar obliga-o
să-şi ascundă toate semnele de punctuaţie
într-o singură înghiţitură.

Şi ploaia…
plouă
abuziv plouă
şi subiectiv plouă
şi nu contează că
nu plouă corect gramatical,
că plouă pleonastic şi tautologic,
că plouă fără licenţe poetice,
că plouă cu repetiţie,
că plouă cu uzanţe,
că plouă gri
şi gri-ul e bacovian
şi ploaia bacoviană e deja clişeu
şi în gânduri nu mai e loc
de nicio abatere de la normă,
nici măcar în gânduri
şi nici măcar de la normă.
Şi ploaia cade,
grăbită cade
şi tăios cade,
peste toate cade
şi nu-i pasă de felul în care cade,
de felul în care loveşte,
de ce, cât şi cum acoperă
în căderea ei furioasă,
de cum, când şi pe cine mângâie
în plutirea ei efemeră,
nu-i pasă nici măcar de felul în care plouă,
ea plouă…
pur şi simplu.

Numai noi îi complicăm căderea
despicând-o-n stropi
pe care apoi îi conjugăm
forţându-i să se strecoare-n
imperativul singular,
ca şi cum
nici măcar ploaia
nu mai are voie să…
fie pur şi simplu.

Foto