Asta mie, asta tot mie, alta nu-i…

Ştiu că nu e nimic nou. Dar eu mă încăpăţânez de fiecare dată să cred că „hai, asta e ultima dată, data viitoare va fi altfel”, aşa că fiecare dată viitoare care nu e altfel mă ia pe nepregătite şi-mi lasă acelaşi gust amar, parcă din ce în ce mai pronunţat cu fiecare „altă dată”. Este incredibil cât de uşor ne împărţim singuri în tabere, cât de repede apucăm din mers suliţele otrăvite şi cu câtă nepăsare le aruncăm spre ceilalţi, ca la un semn.
Când eram copii, desemnam un lider care număra sau bâjbâia un fel de ala-bala-portocala şi, în funcţie de foarte riguroasa selecţie, treceam fie-n stânga, fie-n dreapta, aşteptând semnalul de începere a jocului. Orice fel de joc, nu conta. Important era să fie egalitate între tabere. Dacă nu se putea face în funcţie de numărul participanţilor, se făcea cumva ţinându-se cont de forţă. Şi acolo unde lipseau două fete, se punea un băiat, ca să existe un echilibru.

Nu ştiu cine-i acum liderul acela, parcă n-aş crede că există unul, dar e evident că împărţeala se face ca la un semn. Şi că stocul de venin e inepuizabil.
E perfect normal şi perfect sănătos să existe opinii diferite, indiferent despre ce domeniu sau subiect vorbim. E natural să existe două tabere şi e bine că există alb şi negru. Dar dăunează faptul că intenţionat ignorăm griul, că nu vrem sub nicio formă să acceptăm că există şi nuanţe.
Noi ne-am susţinut ieri părerea. Pertinent, că suntem deştepţi. Şi pentru că suntem deştepţi, avem dreptate. Sau avem dreptate pentru că suntem deştepţi. Ei au râs ieri şi ne-au spus că suntem proşti. Noi ne-am revoltat şi am spus că nu e civilizat să se comporte aşa, că folosesc arme nepermise şi încalcă reguli de bun simţ. Şi aveam dreptate.
Ei îşi spun astăzi părerea. Şi noi râdem azi şi le spunem că-s proşti. Şi folosim exact aceleaşi arme pe care ieri le-am blamat. Şi ei se revoltă şi ne spun că nu e civilizat şi au dreptate, dar au uitat că armele astea încă poartă amprentele lor.
Şi mâine, noi vom fi ei şi ei vor fi noi şi tot aşa, poziţiile se tot inversează, subiectele se tot schimbă, săgeţile rămân aceleaşi. Şi-n sport, şi-n politică, şi-n sănătate, şi-n tot, c-aşa-i în… tenis.

Noi, indiferent ce înseamnă noi sau în ce tabără e azi acest noi, suntem perfecţi. Ei sunt greşiţi pentru că nu-s ca noi şi, nefiind ca noi, nu pot fi decât aşa. Noi ştim cum se cresc copiii, noi ştim ce e mai bine pentru un copil, orice copil, noi suntem capabili să educăm toţi copiii lumii şi astfel suntem îndreptăţiţi să-i înjurăm pe toţi cei care fac altfel şi să-i împroşcăm pe cei care ridică două degete şi spun că poate nu deţinem totuşi tot adevărul, poate ar fi bine să ascultăm, să observăm, să încercăm să înţelegem.
Noi, cei perfecţi, ştim care-i vârsta maximă care permite o iubire, avem tot dreptul să dăm de pământ cu oricine trece peste barierele-n care ne-am pus singuri sau ne-au pus alţii, iar noi, ascultători şi buni, n-am spus nimic, regula e regulă, se respectă tăcând. Şi tot aşa.
Şi la fel de bine ştim cine pe cine trebuie să iubească, să admire, să urmeze, la cine să se roage sau nu, cui să i se-nchine sau nu.
Surpriza mare e că e posibil să avem dreptate. Surpriza şi mai mare e că e posibil ca şi ei să aibă dreptate. Surpriza cea mai mare e că şi dacă avem sau nu dreptate, că au sau nu au dreptate, avem şi au dreptul la părere. Şi la susţinerea ei.
Însă surpriza definitorie e că nici ei, nici noi, nu ştiu şi nu ştim să o facem altfel decât aşa, prin comparaţie: ei sunt mai aşa decât noi, noi mai aşa decât ei.

Tot pe când eram copii, am aflat din basme că binele învinge răul. Dar pentru asta e nevoie de unirea forţelor celor buni. Hansel şi Gretel au luptat împreună împotriva vrăjitoarei şi au păcălit-o, iezişorii şi-au folosit inteligenţa şi i-au venit de hac lupului, fata alungată de acasă a ştiut să-şi demostreze intenţiile bune fără să-şi arate colţii, nu l-a privat decât de sare pe împărat şi a avut câştig de cauză.
În basmul realităţii noastre, răul nu-şi mai pune pielea la bătaie, nu-şi mai murdăreşte pantofii încercând să ne nimicească. Nu. Indiferent ce nume, culoare sau miros are răul ăsta, stă la căldurică şi se uită printr-un binoclu, rânjind satisfăcut văzând cât de uşor ne nimicim între noi, cât de repede strângem pumnul ca să ne distrugem singuri în ringul în care nu va exista învingător şi învins, pierderea fiind de ambele părţi în egală măsură.

Aceste gânduri n-au culori politice. Eu nu am culoare politică şi asta nu se referă numai la politic deşi da, tot veninul aruncat de la stânga la dreapta şi din dreapta-n stânga, toată ura asta de la om la om, tot hăul ăsta creat între un ipotetic noi şi-un iluzoriu ei, şi invers, le-a născut. Dar nu e numai asta. Orice subiect la zi scindează la fel de dramatic. Şi cuţitul e în mâna noastră. Dar sigur, ei au tăiat, noi n-am fi în stare. Pentru că noi. Şi pentru că ei.
E extrem de important să avem păreri, fie ele şi diferite. Dar modul în care alegem să ne spunem părerea e de cele mai multe ori mai important chiar decât părerea.

Şi să-i lăsăm pe cei duşi să se odihnească liniştiţi. Nu, ei n-au murit degeaba. Prea des invocăm asta. Ei au avut un ţel, un vis, o părere. Nu, cei care au murit atunci nu au murit degeaba, noi ne străduim în fiecare zi să facem să pară că le-a fost inutilă toată moartea. Dar vina nu e la noi, e mereu la alţii. Pentru că noi şi pentru că ei.
Dar seara, şi noi şi ei, şi ei şi noi, ne întoarcem la ale noastre. Ale noastre. Care-s şi ale lor. Pentru că ducem aceleaşi vise, aceleaşi doruri, aceleaşi rele şi acelaşi greu pe umeri, pe picioare, în spinare. Pentru că… oameni. Şi pentru că… viaţă. Şi pentru că pentru adevăraţii ei… noi, noi toţi, nu prea contăm. Mai ales cât timp suntem unii împotriva altora şi nu toţi împotriva lor. A celor care ne demonstrează că nu le pasă de noi. Şi cam toţi ne demonstrează asta, indiferent de.

Foto

T.G – Degeaba (ignoraţi asta, e pentru mai târziu când iutube-ul îmi va şterge videoul, să ştiu ce-am pus)