Într-un moment al tău…

… şi apoi închizi uşa dintre tine şi restul lumii şi astfel desparţi restul lumii de tine şi te laşi pe tine cu tine, te laşi ţie şi în voia ta şi te abandonezi în intimitatea care-ţi permite să fii aşa cum simţi, aşa cum vrei, aşa cum ai tu chef să fii, aşa cum eşti, dincolo de cutume şi dincoace de uşă, şi-ţi laşi pantofii fix aşa cum au căzut, fără să-ţi pese că nu sunt aşezaţi în linie, şi îţi iei tricoul ăla larg, cel mai larg, în care te simţi cel mai bine şi pe care nu l-ai purta niciodată printre oameni, prin restul lumii, şi calci desculţ pe gresia rece şi deschizi frigiderul şi bei apă direct din sticlă şi iei o bucată de pepene şi muşti din ea cu poftă, fără să o tai în bucăţi mai mici şi fără să-ţi pese că te-ai murdărit, şi râzi apoi cu la fel de mare poftă gândindu-te la toate trucurile de frumuseţe cu care suntem bombardaţi zilnic şi la toţi „specialiştii” care-ţi spun că trebuie să fii mereu aranjat, pentru tine, chiar şi atunci când nu te vede nimeni, că asta creşte stima de sine, şi tu te vezi aşa, în picioarele goale, cu un tricou larg, mult prea larg, cu părul ciufulit, cu felia mare de pepene-n faţă şi cu mâna lipicioasă, şi te simţi atât de bine tu cu tine aşa, nearanjat, încât râzi şi mai tare gândindu-te la

cât de superficiali sunt cei care cred că omul frumos e omul care nu se mai recunoaşte în oglindă de la atat de multe trucuri aplicate pe propria-i piele şi că te simţi bine cu tine numai când eşti pus la patru ace, şi tu încalci toate normele din revistele glossy şi toate sfaturile traduse prost din alte limbi şi cu pretenţii de condiţii sine-qua-non, şi te scuturi la ideea că cineva chiar crede că fără aplicarea lor nu poate exista acceptare de sine şi te gândeşti la cât de trist trebuie să fie un om care nu se poate împăca deloc cu el decât după ce primeşte validarea unei bucăţi de sticlă care-şi spune oglindă, şi apoi iar râzi când îţi imaginezi cum ai fi privit de cei care păstrează eticheta chiar şi în faţa lor, de frică să nu se judece singuri cu codul manierelor elegante-n faţă, şi îţi aminteşti de micile plăceri vinovate în materie de muzică şi pui căştile şi porneşti MELODIA din care nu înţelegi absolut nimic dar nici nu vrei, nici nu-ţi pasă, o asculţi pentru că ţi se pare că sună demenţial şi cânţi cu lalalala şi ţii ritmul pocnind din degete şi te simţi al naibii de bine în lumea asta a ta, mică şi fără reguli, şi te împaci atât de bine tu cu tine, încât ai tendinţa să spui totul pe o singură respiraţie, fără să te opreşti la punct sau la un semn al exclamării şi ajungi la concluzia că parcă nu mai contează în acel moment nimic altceva în afară de acel moment, nu contează nici măcar ce-a fost înainte de punctele de suspensie întâmplate înainte de a închide uşa care-a despărţit restul lumii de tine, gest care te-a readus la tine, cu toate ale tale.

Foto