Carte tipărită sau în format electronic?
Tipărită. O scriu, o susţin şi o semnez. Pe ideea: dacă nu pun mâna, nu cred 😀
Serios acum, nu am reuşit să citesc decât o singură carte pe calculator şi aia subţire tare: Oscar şi tanti Roz. Am citit şi primite cadou, pe mail, dar alea nu se pun, alea sunt cazuri excepţionale. Ştiu că există aplicaţie care face să se audă şi sunetul specific paginii întoarse, dar eu nu şi nu şi nu. Eu trebuie să simt hârtia, să simt mirosul de tipar, să aprind veioza ca să pot citi, nu să mă holbez la pixeli.
Preferi să comanzi cărţile online sau să le cumperi din librării?
Nu e de preferinţă, e de pitici. Când vine vorba de o carte pe care o vreau, piticii spun: acum. Asta-nseamnă că e musai să iau librăriile din oraş la rând şi doar în cazul nefericit în care nu există acolo, o comand pe net. Altfel, nu am răbdarea necesară să stau după curier.
Ce carte ai vrea să fie citită de toţi?
De toţi cei care ce? De toţi-toţi, nu ştiu, nu sunt în măsură să dau un titlu de carte care nu ar trebui să lipsească din lectura cuiva. Dacă ar fi să mă refer la un anumit segment, să vorbesc de toţi cei care citesq kărtzi jmecehere, aş zice că… Abecedarul.
Ce carte subapreciată online ai recomanda?
Nu ştiu care sunt cărţile subapreciate online. Am cumpărat cărţi în urma unor recenzii citite pe bloguri, dar niciodată nu aleg o carte după notele obţinute pe te miri ce site specializat, aşa cum nu aleg filmele după notele obţinute pe IMDb, de exemplu. Şi nu cred că ăsta ar trebui să fie un criteriu de alegere.
Ultima carte pe care ai terminat-o
Carte de identitate – Sanda Nicola.
Şi cu ocazia asta, deşi am întârziat nepermis de mult, încerc să mă revanşez şi faţă de Carmen şi să vă spun câte ceva despre carte. Da, luni nu a mai fost luni, cum îi scriam ei că o voi comanda, şi am reuşit să aştept apariţia ei în librărie. Şi asta doar pentru că aveam altă carte începută. Altfel, cum spuneam mai sus, n-aş fi rezistat.
Nu mi-am dorit să o citesc pentru că aş fi fan al Sandei Nicola, nici din dorinţa de a afla câte ceva din viaţa ei. Să fiu sinceră, un paragraf citit undeva pe net, unul legat de un interviu în exclusivitate obţinut după asasinarea premierului Libanului, m-a convins. Şi nu am regretat deloc faptul că m-am lăsat convinsă. Am înţeles că acel paragraf nu e ca o melodie bună, promovată intens, de pe un CD prost, adică nu ăla era cel mai bun şi a fost pus acolo ca să vândă. Cartea cu totul e aşa. Şi deşi nu mai era nevoie de nicio confirmare, am înţeles o dată-n plus că după fondul de ten pus să nu lucească faţa la cadru, după zâmbetul şi siguranţa sau vocea tremurândă din faţa unui microfon, se pot ascunde drame. Sau frici teribile.
Sanda Nicola nu e o vedetă. Şi cartea nu e din genul ăla de divă ajunsă-n punctul în care crede că poate învăţa prostimea cum se iubeşte, cum se trăieşte, cum se divortează sau cum se creşte un copil. Nu are nimic de-a face cu acel gen de cărţi. E o poveste de viaţă şi atât.
Ultima carte pe care ai cumpărat-o
Încă nu e cumpărată decât teoretic. Practic, a cumpărat-o draga de Suflet (mulţumesc mult, Suflete!) şi eu o voi cumpăra când va ajunge la mine. Complicat? Mda. E vorba de „Paşi” – Em&Axel.
Cărţi împrumutate sau cumpărate?
Abia acum realizez că eu parcă am mai răspuns la leapşa asta cu ceva timp în urmă. Ceva mai mult, că nu prea am mai primit în ultima vreme. Sau oricum, întrebarea asta sigur a mai fost.
Cumpărate. Sută la sută sigur. Nu-mi place să împrumut pentru că am o grijă prea mare pe cap şi ajung să nu le citesc, de frică să nu le stric. Aşa, fiind ale mele, deşi mă port cu ele ca şi cu un ou nefiert, măcar n-am pe cap obsesia asta.
De împrumutat, cu ruşine recunosc şi aici, ca şi la cealaltă, încerc să nu ajung în punctul în care să-mi ceară cineva cărţi împrumut. Evit subiectul. Că nu prea pot spune „nu” şi prefer să nu ajung în situaţia asta.
Prima carte citită
Tulai! Nu ştiu. Revin la Abecedar. Că acum serios, ăla a fost. Că înainte de el nu ştiam să citesc şi atunci, logic, „Ana are mere” a fost deschizător de drumuri.
Apropo de asta, vă zic o povestioară scurtă: am avut Abecedar încă înainte să ştiu să citesc. Dar nu m-a învăţat nimeni literele. Deşi mama e dascăl, a zis aşa: cum eu îi învăţ pe copiii altora să citească la o vârstă normală, şi copilul meu va învăţa la o vârstă normală, nu o stresez eu mai devreme şi pe urmă în clasă se uită pe pereţi când ceilalţi vor învăţa. Şi m-a lăsat analfabetă până la vârsta regulamentară de 6 ani, când am păşit în clasa I. Că pe atunci nu era cu clasa zero şi cu copii care citesc de la 3 ani.
Aşa că mă uitam la poze. Bunicul meu, plin de umor, mi-a zis că nenea ăla de pe prima pagină e lupul.
Tata, cu o meserie despre care se presupunea că e în slujba tovarăşului (ca tăt poporu’) şi ei erau numai buni de dat exemplu la popor, are ca musafir, după un control, un tovarăş, mare sculă, pardon!, mare şef prin minister şi cred, prin partid. Şi vin io, copil exemplar de om exemplar, din poporul exemplar, iau abecedarul, mă duc la marea sculă, pardon, marele şef din slujba lu’ to’arăşul şi zic „nenea, uite lupu'”, cu poza lu’ toa’răşu în faţă.
Mno’, ori nenea ăla avea şi el copii, ori era el om tare bun, că tata n-a păţit nimic.
O carte pe care n-ai mai citi-o niciodată
În afară de cărţile din lecturile obligatorii de la şcoală, nu prea cred că există una de spus aici. Că dacă o carte mă chinuie la pagina 15 şi mă chinuie şi la 115, o abandonez. Chiar nu ştiu ce aş putea răspunde. Nu, nu e Abecedarul 😀
Cel mai ciudat obiect pe care l-ai folosit ca semn de carte
Folosesc semne de carte de câte ori se poate. Când nu am la îndemână, caut ceva ce ar putea fi. Am avut un şerveţel ca semn de carte. Nu e ciudat, ştiu.
Judeci o carte după copertă?
Nu. Da. Ăăăă. Nu-mi amintesc să fi cumpărat o carte numai pentru că mi-a plăcut coperta, dar îmi amintesc că au fost cărţi pe care, după ce le-am citit, le-am „certat” pentru că nu mi s-a mai părut potrivită alegerea coperţii. Deci e da sau nu?
Cărţi care te fac să plângi sau cărţi care te fac să râzi?
Asta-mi aminteşte de discuţiile legate de unele filme, de pe vremea în care eram prin liceu. Prietena mea din copilărie obişnuia să mă întrebe, când îi spuneam de un film: e cu bătăi? E de plâns? E de râs?
Nu e nici ăsta un criteriu. Dacă se poate cu amândouă, e perfect. Sunt reacţii pe care cred că numai cu talent şi viziune le poţi stârni. Că numai o carte de bancuri te-ar putea face să râzi de la un capăt la altul. Un roman le poate îmbina cu succes. Dar nu oricine poate face asta.
Lumea noastră sau ficţiune?
Dacă ficţiune înseamnă SF, spun că până nu demult am fost tare reticentă. Nu am crezut că aş putea înţelege genul. Dar unii dintre cei pe care-i citesc pe blog au abordat genul ăsta cu mare talent şi cumva mi-am schimbat părerea. Dar dacă totuşi e musai să aleg, atunci să fie lumea noastră.
Când ai timp să citeşti?
Nu e vorba de timp, e vorba de cum „îmi pică mai bine”. Seara. Mă rog, noaptea. Mai citesc şi dimineaţa la cafea, când nu sunt la muncă, dar mai primesc un mesaj, mai sună telefonul, mai urlă cineva pe afară şi mă distrage şi extrage din poveste. De aia prefer noaptea, că e linişte şi nu mă deranjează nimic.
Nu nominalizez pe nimeni, e cu cine doreşte şi pofteşte.