Om mic învăţând om mare

– Hai, intră! Ia loc aici, pe scaunul ăsta albastru! Ai grijă să nu cazi, urcă-te uşor!
– Nu cad. Şi nu-i nimic nici dacă voi cădea, că nu mă lovesc tare. Pe ăsta mare? Dar tu nu ai un scăunel mic? Eu am, acasă la mine.
– Nu, nu am unul mic, aici sunt numai din astea mari. Mi-l dai mie pe al tău?
– Da, dar trebuie să vii la mine acasă şi să îi zic la mami. Şi dacă vrei, ţi-l dau.
– Ştiu… ştiu. Tu dai orice, oricui. Niciodată nu ai spus că nu dai din ce e al tău.
– Da’ tu ce faci aici?
– Muncesc.
– Da? De ce munceşti? Că aşa trebuie, aşa zice şeful tău?
– Da, aşa trebuie…

– Şi eu, când mă fac mare, mă duc la serviciul meu. Eu vreau să mă fac profesoară. Munceşti ca să faci bani?
– Hmm, da, îmi amintesc. N-a trecut mult timp de când spuneai că te faci musafir.
Hehe, da, şi asta. Oamenii mari au nevoie şi de bani.
Îţi mai aminteşti când erai şi mai mică de atât, ce spuneai de tatăl tău? Că „tati melge la selvici să plindă hoţii ca să aducă bani să cumpele bobo, să pape tiţa”. Şi pentru bobo merg unii oameni mari la serviciu.
Lasă capul în jos, ridică din umeri şi spune:
– Tati şi acum e la serviciu. Trebuia să mergem în parc dar l-a chemat şeful lui că a păţit un om ceva rău şi a plecat să îl ajute.
– ……
– Da’ eu nu m-am supărat. Că dacă nu merge, îl ceartă şeful lui. Şi nu vreau să îl certe pe tati.
– în gând: şi câte astfel de zile vor mai fi…

o picătură de cafea căzută pe rochie opreşte lacrima pregătită să se rostogolească. Omul mare sare de pe scaun, se încruntă şi şterge nervos cu un şerveţel pata deja impregnată-n material.
– Te-ai murdărit? Lasă, nu-i nimic.
– Ei, cum nu-i nimic? S-a pătat. Şi uite ce urât arată.
– Pe tine te ceartă mama ta că te-ai murdărit? Pe mine nu mă ceartă niciodată. Am avut o rochiţă albă şi am murdărit-o cu îngheţată şi mami a zis că nu-i nimic, că oricum eu cresc şi nu-mi va mai fi bună şi îmi cumpără alta. Tu nu ai altă rochiţă?
– Ba am, am mai multe dar asta îmi place şi îmi pare rău de ea.
– Da’ celelalte nu îţi plac?
– Ba da. Dar şi asta îmi place.
– Atunci îţi poţi cumpăra alta la fel ca asta.
– Mda, lasă rochia, văd eu ce fac. Vrei ciocolată?
– Da, dacă vrei să îmi dai.
– Vreau, că de aia te-am întrebat, ca să îţi dau. Tu de ce nu ai zis nimic? Că eu am şi uitat de ea. Trebuia să-mi ceri. Ah, da. Tu nu ceri. Niciodată. Nimic.
– Mulţumesc! O împărţim, bine?
– E toată a ta, eu nu vreau. Te rog să o iei tu pe toată!

şi în gând: te rog, te implor, fii mai egoistă! Te rog să înveţi să ceri, te rog să înveţi să fii tu pe primul loc pentru tine!

– Tu cu prietenii tăi de-a ce vă jucaţi? Eu am mulţi la bloc la mine. Şi facem cort din pături şi ne jucăm acolo cu păpuşi. Şi pe urmă ne jucăm prinsa şi baba oarbă şi şotron şi elastic şi iarna mergem pe lac şi facem întrecere cu patine. Şi dacă e soare, ne dăm cu bicicleta. Tu ai bicicletă? Eu am una mică, cu 4 roţi, dar când mai cresc mă dau pe din aia mare, cu două roţi. Şi a zis tata că mă învaţă să înot. Eu când am fost mai mică, am fost la mare da’ nu m-a lăsat mama să mă duc unde era apă mare, că eram mică şi nu ştiam să înot. Şi m-a dus tata în braţe şi m-a ţinut să nu mă ia apa. Dar atunci nu am învăţat să înot. Da’ tu ştii să înoţi?
– Pfuu, am şi uitat câte întrebări mi-ai pus. Pe prima am reţinut-o. Dar eu cu prietenii mei nu mă joc aşa cum te joci tu. Când ne întâlnim, stăm şi povestim.
– Şi nu vă plictisiţi? De ce nu vă jucaţi? Că e frumos să te joci. Numai copiii se joacă? Da’ şi mami şi tati sunt mari şi ei se mai joacă cu prietenii lor, jocuri pentru oameni mari. Se joacă remi şi cărţi şi joc din ăla cu litere şi fac cuvinte…

– Scrabble…
– şi se uită la filme la video. Dar când se uită ei la filme, eu stau şi mă joc în altă cameră, că ei sunt mari şi copiii nu trebuie să stea cu ei că unele filme nu sunt pentru copii. Dar eu am filme pentru copii. Da. Mi-a adus tati mai multe casete şi când stau acasă, mă mai uit. Şi am şi desene. Tot pe casete. Şi ştii ce mai am? Am poveşti pentru copii. Şi le pune mami sau tati şi eu stau şi ascult. Şi am diafilm. Şi ieri m-am uitat la diafilm la Capra cu trei iezi. Şi afară era zi şi mami a pus cu tati pătură pe geam, că eu am vrut să mă uit şi ei au făcut noapte în cameră ca să se vadă bine. Că dacă afară e zi, nu se vede bine, că trebuie să fie noapte ca să vezi pe perete. Tu ai diafilm? Şi tu munceşti până se face noapte? Şi când te duci acasă la tine, te uiţi la desene?

Omul mare se ridică de pe scaunul lui mare şi îngenunchează în faţa scaunului mare, albastru, pe care stă un om mic cu energie cât pentru zece oameni mari. Îşi pune capul pe picioarele lui şi lasă să curgă în voie toate lacrimile adunate în toţi anii ăştia dintre omul mic şi omul mare:

Iartă-mă, copilă! Iartă-mă că n-am ştiut şi n-am putut să-ţi păstrez toate visele astea şi toată inocenţa pe care le cari după tine la anii tăi mici şi cu trupul tău mic!
Nu mai există bicicleta aia cu patru roţi. Ai vrut să cari şi tu pietre, cum ai văzut că făceau oamenii ăia care construiau ceva pe locul în care te dădeai în leagăn. S-a rupt o roată şi n-ai mai vrut-o. N-ai mai vrut nici una nouă deşi mami cu tati au spus că vei primi alta. Şi nu ai învăţat să mergi pe o bicicletă mare. Când aveai vreo 12 ani, ai primit una şi tati a vrut să te înveţe. Dar nu ţi-a plăcut.
Să ştii că tati s-a ţinut de cuvânt şi te-a învăţat să înoţi, cumva. Te ţinea în bazin şi te-a convins să nu-l mai strângi cu braţele de gât şi să te laşi pe spate, să ai încredere în el, că nu vei păţi nimic. Cum să nu ai? Te-a protejat mereu, te diviniza şi tu îl adorai. Nu ai păţit nimic şi într-o zi ai înotat aproape un bazin, pe spate. Dar în altă zi, vărul tău, încă un copil şi el, ştiind de victoria asta a ta, te-a aruncat în râul ăla de la bunici, unde au făcut ei, cu pietre, un tău. Te-ai dus la fund şi din ziua aia nu ai mai înotat şi ţi-e frică de apă. Şi nu te dezlipeşti de bara din jurul bazinului în foarte rarele ocazii în care mergi la un bazin.

Iartă-mă, om mic! Ai abandonat ideea de te face profesoară. S-a evaporat pe parcursul drumului tău. Dar ce faci acum e ceea ce, la un moment dat, ţi-ai dorit să faci. Şi eşti încântată de asta, te face fericită asta. Dar nu ai timpul ăla liber pe care ţi l-ai dorit când ai spus că profesoarele au vacanţă multă. Şi deşi porţi cu tine toate zilele alea-n care tati ajuta oamenii care aveau nevoie de el şi tu nu te supărai că nu era cu tine, nu te-ai gândit că programul ăsta al tău nu-ţi permite câteodată nici la sărbători să fii cu tine, să te ai acasă, să-ţi fii. Şi nici măcar nu ajuţi oamenii prin asta. Sau nu la modul ăla pe care îl înţelegi tu acum, la anişorii tăi. Şi ajungi acasă şi nu-ţi doreşti decât să fie linişte. Şi tragi draperia, să fie întuneric. Dar nu te uiţi la diafilm. Nu te uiţi nici la desene. Te abandonezi aşa, în liniştea care se lasă peste tot.

Vezi tu, copilă, oamenii mari uită repede unele lucruri pe care şi le promit când sunt mici. Sau despre care spun că nu le vor face. Că părinţii lor le-au făcut şi pe ei asta îi supăra. Şi viaţa îi împinge de la spate şi nu realizează că fac exact acelaşi lucru.
Lucruri mărunte care trebuie făcute. Dar care te aruncă-ntr-un carusel din care uiţi să ieşi.
Şi abandonezi cortul şi se şterge şotronul desenat cu creta pe asfalt şi ajungi să te superi că ţi-ai pătat o rochie. Toate rochiţele tale au rămas mici, nici nu mai ştiu pe unde au ajuns. Ce folos dacă ai fi fost mereu atentă să nu te joci, să nu mănânci cireşe sau îngheţată, să nu le murdăreşti? Cât mai contează ele acum? Şi uite că deşi mama nu te ceartă acum, la anii ăştia mici, ajungi să te cerţi singură pentru o pată de cafea, la anii ăştia mari. Dar să ştii că nici acum nu mă supăr pe alţii. Dar mă supăr pe mine foarte uşor.
Iartă-mă! Poate nu sunt aşa cum te-ai visat. Te rog să-mi mai rămâi puţin, să mă înveţi cum se face, să te recapăt, să mă reînveţi jocul şi visul.

Omul mic se uită mirat la omul mare care plânge:
– Plângi că te-ai murdărit pe rochiţă? Nu mai plânge. Dacă vrei, îţi dau una de la mine. Vrei?

Foto

În cazul în care aţi ajuns până aici, vă rog ceva. Se pare că iar intru prin spamul vostru. Nu ştiu de ce. Am comentat azi pe câteva bloguri şi am dispărut în neant. Vă rog eu frumos, când e timp, să mă căutaţi acolo. Cred că ar ajuta să bifaţi „nu este spam”, să scap mai repede de asta.
Şi vă rog mult, dacă nu cer prea mult, nu-mi scrieţi în comentarii doar dacă sunt sau nu în spam. Vă iubesc comentariile, dar nu aş vrea ca toată discuţia să fie concentrată doar pe asta. Vă mulţumesc!