Om mic învăţând om mare

– Hai, intră! Ia loc aici, pe scaunul ăsta albastru! Ai grijă să nu cazi, urcă-te uşor!
– Nu cad. Şi nu-i nimic nici dacă voi cădea, că nu mă lovesc tare. Pe ăsta mare? Dar tu nu ai un scăunel mic? Eu am, acasă la mine.
– Nu, nu am unul mic, aici sunt numai din astea mari. Mi-l dai mie pe al tău?
– Da, dar trebuie să vii la mine acasă şi să îi zic la mami. Şi dacă vrei, ţi-l dau.
– Ştiu… ştiu. Tu dai orice, oricui. Niciodată nu ai spus că nu dai din ce e al tău.
– Da’ tu ce faci aici?
– Muncesc.
– Da? De ce munceşti? Că aşa trebuie, aşa zice şeful tău?
– Da, aşa trebuie…

– Şi eu, când mă fac mare, mă duc la serviciul meu. Eu vreau să mă fac profesoară. Munceşti ca să faci bani?
– Hmm, da, îmi amintesc. N-a trecut mult timp de când spuneai că te faci musafir.
Hehe, da, şi asta. Oamenii mari au nevoie şi de bani.
Îţi mai aminteşti când erai şi mai mică de atât, ce spuneai de tatăl tău? Că „tati melge la selvici să plindă hoţii ca să aducă bani să cumpele bobo, să pape tiţa”. Şi pentru bobo merg unii oameni mari la serviciu.
Lasă capul în jos, ridică din umeri şi spune:
– Tati şi acum e la serviciu. Trebuia să mergem în parc dar l-a chemat şeful lui că a păţit un om ceva rău şi a plecat să îl ajute.
– ……
– Da’ eu nu m-am supărat. Că dacă nu merge, îl ceartă şeful lui. Şi nu vreau să îl certe pe tati.
în gând: şi câte astfel de zile vor mai fi…

o picătură de cafea căzută pe rochie opreşte lacrima pregătită să se rostogolească. Omul mare sare de pe scaun, se încruntă şi şterge nervos cu un şerveţel pata deja impregnată-n material.
– Te-ai murdărit? Lasă, nu-i nimic.
– Ei, cum nu-i nimic? S-a pătat. Şi uite ce urât arată.
– Pe tine te ceartă mama ta că te-ai murdărit? Pe mine nu mă ceartă niciodată. Am avut o rochiţă albă şi am murdărit-o cu îngheţată şi mami a zis că nu-i nimic, că oricum eu cresc şi nu-mi va mai fi bună şi îmi cumpără alta. Tu nu ai altă rochiţă?
– Ba am, am mai multe dar asta îmi place şi îmi pare rău de ea.
– Da’ celelalte nu îţi plac?
– Ba da. Dar şi asta îmi place.
– Atunci îţi poţi cumpăra alta la fel ca asta.
– Mda, lasă rochia, văd eu ce fac. Vrei ciocolată?
– Da, dacă vrei să îmi dai.
– Vreau, că de aia te-am întrebat, ca să îţi dau. Tu de ce nu ai zis nimic? Că eu am şi uitat de ea. Trebuia să-mi ceri. Ah, da. Tu nu ceri. Niciodată. Nimic.
– Mulţumesc! O împărţim, bine?
– E toată a ta, eu nu vreau. Te rog să o iei tu pe toată!

şi în gând: te rog, te implor, fii mai egoistă! Te rog să înveţi să ceri, te rog să înveţi să fii tu pe primul loc pentru tine!

– Tu cu prietenii tăi de-a ce vă jucaţi? Eu am mulţi la bloc la mine. Şi facem cort din pături şi ne jucăm acolo cu păpuşi. Şi pe urmă ne jucăm prinsa şi baba oarbă şi şotron şi elastic şi iarna mergem pe lac şi facem întrecere cu patine. Şi dacă e soare, ne dăm cu bicicleta. Tu ai bicicletă? Eu am una mică, cu 4 roţi, dar când mai cresc mă dau pe din aia mare, cu două roţi. Şi a zis tata că mă învaţă să înot. Eu când am fost mai mică, am fost la mare da’ nu m-a lăsat mama să mă duc unde era apă mare, că eram mică şi nu ştiam să înot. Şi m-a dus tata în braţe şi m-a ţinut să nu mă ia apa. Dar atunci nu am învăţat să înot. Da’ tu ştii să înoţi?
– Pfuu, am şi uitat câte întrebări mi-ai pus. Pe prima am reţinut-o. Dar eu cu prietenii mei nu mă joc aşa cum te joci tu. Când ne întâlnim, stăm şi povestim.
– Şi nu vă plictisiţi? De ce nu vă jucaţi? Că e frumos să te joci. Numai copiii se joacă? Da’ şi mami şi tati sunt mari şi ei se mai joacă cu prietenii lor, jocuri pentru oameni mari. Se joacă remi şi cărţi şi joc din ăla cu litere şi fac cuvinte…

– Scrabble…
– şi se uită la filme la video. Dar când se uită ei la filme, eu stau şi mă joc în altă cameră, că ei sunt mari şi copiii nu trebuie să stea cu ei că unele filme nu sunt pentru copii. Dar eu am filme pentru copii. Da. Mi-a adus tati mai multe casete şi când stau acasă, mă mai uit. Şi am şi desene. Tot pe casete. Şi ştii ce mai am? Am poveşti pentru copii. Şi le pune mami sau tati şi eu stau şi ascult. Şi am diafilm. Şi ieri m-am uitat la diafilm la Capra cu trei iezi. Şi afară era zi şi mami a pus cu tati pătură pe geam, că eu am vrut să mă uit şi ei au făcut noapte în cameră ca să se vadă bine. Că dacă afară e zi, nu se vede bine, că trebuie să fie noapte ca să vezi pe perete. Tu ai diafilm? Şi tu munceşti până se face noapte? Şi când te duci acasă la tine, te uiţi la desene?

Omul mare se ridică de pe scaunul lui mare şi îngenunchează în faţa scaunului mare, albastru, pe care stă un om mic cu energie cât pentru zece oameni mari. Îşi pune capul pe picioarele lui şi lasă să curgă în voie toate lacrimile adunate în toţi anii ăştia dintre omul mic şi omul mare:

Iartă-mă, copilă! Iartă-mă că n-am ştiut şi n-am putut să-ţi păstrez toate visele astea şi toată inocenţa pe care le cari după tine la anii tăi mici şi cu trupul tău mic!
Nu mai există bicicleta aia cu patru roţi. Ai vrut să cari şi tu pietre, cum ai văzut că făceau oamenii ăia care construiau ceva pe locul în care te dădeai în leagăn. S-a rupt o roată şi n-ai mai vrut-o. N-ai mai vrut nici una nouă deşi mami cu tati au spus că vei primi alta. Şi nu ai învăţat să mergi pe o bicicletă mare. Când aveai vreo 12 ani, ai primit una şi tati a vrut să te înveţe. Dar nu ţi-a plăcut.
Să ştii că tati s-a ţinut de cuvânt şi te-a învăţat să înoţi, cumva. Te ţinea în bazin şi te-a convins să nu-l mai strângi cu braţele de gât şi să te laşi pe spate, să ai încredere în el, că nu vei păţi nimic. Cum să nu ai? Te-a protejat mereu, te diviniza şi tu îl adorai. Nu ai păţit nimic şi într-o zi ai înotat aproape un bazin, pe spate. Dar în altă zi, vărul tău, încă un copil şi el, ştiind de victoria asta a ta, te-a aruncat în râul ăla de la bunici, unde au făcut ei, cu pietre, un tău. Te-ai dus la fund şi din ziua aia nu ai mai înotat şi ţi-e frică de apă. Şi nu te dezlipeşti de bara din jurul bazinului în foarte rarele ocazii în care mergi la un bazin.

Iartă-mă, om mic! Ai abandonat ideea de te face profesoară. S-a evaporat pe parcursul drumului tău. Dar ce faci acum e ceea ce, la un moment dat, ţi-ai dorit să faci. Şi eşti încântată de asta, te face fericită asta. Dar nu ai timpul ăla liber pe care ţi l-ai dorit când ai spus că profesoarele au vacanţă multă. Şi deşi porţi cu tine toate zilele alea-n care tati ajuta oamenii care aveau nevoie de el şi tu nu te supărai că nu era cu tine, nu te-ai gândit că programul ăsta al tău nu-ţi permite câteodată nici la sărbători să fii cu tine, să te ai acasă, să-ţi fii. Şi nici măcar nu ajuţi oamenii prin asta. Sau nu la modul ăla pe care îl înţelegi tu acum, la anişorii tăi. Şi ajungi acasă şi nu-ţi doreşti decât să fie linişte. Şi tragi draperia, să fie întuneric. Dar nu te uiţi la diafilm. Nu te uiţi nici la desene. Te abandonezi aşa, în liniştea care se lasă peste tot.

Vezi tu, copilă, oamenii mari uită repede unele lucruri pe care şi le promit când sunt mici. Sau despre care spun că nu le vor face. Că părinţii lor le-au făcut şi pe ei asta îi supăra. Şi viaţa îi împinge de la spate şi nu realizează că fac exact acelaşi lucru.
Lucruri mărunte care trebuie făcute. Dar care te aruncă-ntr-un carusel din care uiţi să ieşi.
Şi abandonezi cortul şi se şterge şotronul desenat cu creta pe asfalt şi ajungi să te superi că ţi-ai pătat o rochie. Toate rochiţele tale au rămas mici, nici nu mai ştiu pe unde au ajuns. Ce folos dacă ai fi fost mereu atentă să nu te joci, să nu mănânci cireşe sau îngheţată, să nu le murdăreşti? Cât mai contează ele acum? Şi uite că deşi mama nu te ceartă acum, la anii ăştia mici, ajungi să te cerţi singură pentru o pată de cafea, la anii ăştia mari. Dar să ştii că nici acum nu mă supăr pe alţii. Dar mă supăr pe mine foarte uşor.
Iartă-mă! Poate nu sunt aşa cum te-ai visat. Te rog să-mi mai rămâi puţin, să mă înveţi cum se face, să te recapăt, să mă reînveţi jocul şi visul.

Omul mic se uită mirat la omul mare care plânge:
– Plângi că te-ai murdărit pe rochiţă? Nu mai plânge. Dacă vrei, îţi dau una de la mine. Vrei?

Foto

În cazul în care aţi ajuns până aici, vă rog ceva. Se pare că iar intru prin spamul vostru. Nu ştiu de ce. Am comentat azi pe câteva bloguri şi am dispărut în neant. Vă rog eu frumos, când e timp, să mă căutaţi acolo. Cred că ar ajuta să bifaţi „nu este spam”, să scap mai repede de asta.
Şi vă rog mult, dacă nu cer prea mult, nu-mi scrieţi în comentarii doar dacă sunt sau nu în spam. Vă iubesc comentariile, dar nu aş vrea ca toată discuţia să fie concentrată doar pe asta. Vă mulţumesc!

Reclame
Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

61 de răspunsuri la Om mic învăţând om mare

  1. Mona zice:

    ❤…
    Minunat, om mare cu suflet de copil!
    Te îmbrățișez! 😘🤗

    Apreciază

  2. Beta zice:

    E minunat ca pastrezi copilul din tine si aduci aici randuri miunate care ne inmoaie sufletul si ne da de gandit. Foarte frumos, om mare, suflet mare….

    Apreciază

  3. Ella zice:

    De câte ori nu am stat și eu de vorba cu omul mic din mine … Uneori era să-l pierd, alteori … mergem de mâna! Că așa e viață!
    Îmbrățișări Potecuță … să rămâi copil o viață!
    Știi cum se spune:
    „Don’t grow up: it’s a trap.”

    Apreciază

  4. Iosif Strasbourg zice:

    Faina si interesanta partasie dintre …generatii !
    Poate daca adultul în care mai traieste copilul, ar vorbi zilnic si s-ar întretine într-o conversatie cu el macar câteva minute zilnic, fata i-ar fi mai senina si ar radia mai multa caldura si lumina sufleteasca în jur, iar aceasta atitudine ar schimba putin aspectul mohorât al societatii contemporane aflata într-o competitie si într-o goana nebuna dupa nonvalori, adeseori relative, materiale, trecatoare, degradabile si inutilizabile în timp scurt si mediu.
    Un Weekend superb, însorit si fericit, draga Potecuta

    Apreciază

  5. Potecuță, am plâns de parcă am avut colici. Mă duc să stau și eu la o poveste cu omul ăla mic, cred că am uitat să îl mai iau de la grădiniță.

    Apreciază

  6. lucillette zice:

    Prețioasă vizita, Potecuță! Să vă fie întâlnirea îndelungă, să aveți alături „bobo pentru tița” și cafele aromate, să vă prindă jocul și visul de demult viață

    Apreciază

  7. 1lauralaly zice:

    La multi ani, suflet senin! M-ai lasat fara cuvinte…Azi am avut o „conversatie” cu copila din mine si a fost la fel. Cand am poposit pe poteci am suspinat. Te imbratisez!

    Apreciază

  8. Nu, potecuță. Nu ești spam. Ești un suflet sensibil…Ai grijă de tine și …scrie! Weekend plăcut!

    Apreciază

  9. O minune…

    Nu știu cine a lăcrimat, citindu-te…copilul din mine sau adultul-eu?!
    Un gând bun ție, Potecut!

    Apreciază

  10. Cosmisian zice:

    A republicat asta pe Cosmisian's Blog – Gânduri Neinfinite și a comentat:
    Sa citesti cu pieptul flamand de aer, sa inspiri flamand!
    Excelenta conversatie, Potecuto!

    Apreciază

  11. Omul meu mare se ocupă de multă vreme de alţii mai mici. A cam uitat de cel mic din el. L-am plâns pe al tău. Să nu-ţi crească niciodată.

    Apreciază

  12. O conversație ce doare. Dor amintirile. Doare dorul de copilărie, de inocența omului mic. Am citit foarte încet de două ori. Și e cam greu să comentezi.

    Apreciază

    • Doare dorul de noi, Em…
      Îţi mulţumesc!
      Sunt cu gândul la Paşi! Le doresc să-şi găsească drumul spre sufletele multor oameni. Mai e puţin până când vor zbura spre lume şi le ţin pumnii strânşi!

      Apreciat de 1 persoană

      • Așa este. Dorul de noi.
        Am fost lipită de computer toată ziua. 🙂 Și eu sper să ajungă pe drumul sufletelor. Te pup, draga mea. Azi a fost o zi interesantă. Emoții. Și multă dragoste de la oameni care au fost acolo pentru mine. Sunt așa de recunoscătoare. 🙂

        Apreciază

  13. Și totuși, trebuie să fii fericită, Potecuță! Atâta timp cât copilul din tine dăinuie atât de frumos și impetuos, încât ne face, de multe ori, să credem că ai rămas la fel de inocentă ca atunci când te ținea tăticul în brațe. Mulțumiri pentru aceste momente! 🙂

    Apreciază

  14. Copiii din noi protestează vehement împotriva tuturor imixtiunilor pragmatice ale maturităţii! Un text pătrunzător… Din suflet, pentru suflete…

    Apreciază

  15. tink3rbe11 zice:

    Sincer, mi-au dat lacrimile…. Sufletul tău de copil va dăinui veșnic…. să nu te schimbi și să nu alungi copilul ăsta mic cu inimă mare. Weekend minunat! Merg să te caut.

    Apreciază

  16. tcbianca zice:

    Foarte frumos, sincer! M-au emotionat mult cuvintele tale, cu aerul lor nostalgic. Dar copiii nu stiu mereu ce e viata de fapt, si ca nu tot ce zboara se mananca. De-aia, mai bine ne iertam pe noi ca nu am avut mijloacele sa le indeplinim toate visele. Daca ar fi fost chiar asa de importante, am fi gasit o cale. Dar au intervenit vise mai apropiate de cine vrem sa fim de fapt, ca oameni, dupa ce am inteles cum se joaca jocul vietii.

    Apreciază

    • Îţi mulţumesc tare mult, Bianca!
      Ce bine că e aşa, că nu ştim, când suntem copii, ce e viaţa. N-am mai avea copilărie dacă am şti.
      Şi da, asta trebuie să facem, să ne iertăm şi să ne bazăm pe faptul că visele fiecărei vârste contează pentru acel moment.

      Apreciază

  17. Potecut, m-ai emotionat ca de obicei. Citind, mi-am imaginat copilul care ai fost si gandindu-ma la omul care ai devenit mi-am spus ca poate nu toate visurile se implinesc, dar putem creste frumos si ne facem alte visuri pentru care luptam, atata vreme cat ne gasim timp sa stam din cand in cand la un pahar de suc si o inghetata cu copilul din noi. Si sa stii de la mine, omul mic de pe scaunul acela mare albastru, are o mare putere sa ierte promisiunile neonorate, nu pentru ca nu ai vrut ci pur si simplu pentru ca viata a avut alte planuri pentru tine, pe care nu s-a obosit sa ti le spuna si tie atunci( intre noi fie vorba, oricum nu ai fi crezut-o)
    O zi frumoasa, copil mare ce esti!
    P.S. La mine nu esti in spam 🙂

    Apreciază

  18. ane zice:

    Mi-ai răscolitul sufletul într-un fel al tau, delicios, superb.

    Apreciază

  19. gelu gelu zice:

    Scrisul tau este unic…superb!👍😙

    Apreciază

  20. Suflet zice:

    M-am abținut cu greu să nu plâng, de când omul mare s-a așezat pe genunchii celui mic… Poate că așa trebuie să fie, trebuie să ne pierdem ca să ne putem găsi pe noi înșine. Altfel n-am înțelege ce comori avem în suflet și ce bine e să fii copil.

    Apreciază

  21. Roximoronica zice:

    E mare lucru că încă mai auzi glasul inocenței. Eu l-am pierdut pe undeva și aș da oricât să-l mai pot auzi. Potecuță, să-mi fie iertat că am uitat să menționez la bucuriile de primăvară cea pe care tu mi-ai făcut-o atunci când m-ai învățat să particip la MFC. Te-am adăugat ulterior, sper că nu te-ai supărat pe mine. Te îmbrățișez cu drag! 🙂

    Apreciază

    • Eu cred că al tău e tot acolo. Însă nu se aude datorită (şi nu din cauza) glasurilor mici care te înconjoară şi pe care le înveţi lucruri minunate 😉
      Doamne, Roxi! Cum aş putea să mă supăr? Bucuria a fost a mea. Că am reuşit să explic şi să te văd participând! Te rog să nu îţi faci probleme!
      Îţi mulţumesc tare mult!

      Apreciază

  22. Diana zice:

    Copilul care ai fost este tot acolo. 🙂 Nu te cunosc, in adevaratul sens al termenului, dar deduc… din randurile pe care le asterni pe blog. Esti un copil cu suflet frumos. Sigiur! Esti un adult cu suflet frumos! Sigur nu mai copilaresti?! ❤
    Zile fericite iti doresc, cu drag!
    *
    In cazul ca ai comentat pe un blog de pe platforma Blogger sa stii ca nu esti in spam… Blogger, din luna mai, nu mai accepta OpenID… 😦 Da, e o mare porcarie, dar, se pare goagal vrea numai conturi "proprii". 😦

    Apreciază

    • Diana dragă, îţi mulţumesc mult!
      Nu sunt sigură. Adică sunt sigură de faptul că încă mai copilăresc. Poate mai mult decât prevede „legea” adultului 😀

      Eiii, google să-ş i vadă de treaba lui. Dacă vrea neaparat să mă prindă cu un cont, n-are decât, eu nu-i fac pe plac şi tot găsesc eu o soluţie să comentez la tine. Acum am văzut că apare acel „nume-adresă url” şi sper ca aia să meargă, vin acum să probez 😉

      Apreciază

  23. Superb ai scris! Cu suflet, emoție, trăire și mi-ai amintit de copilul acela care sălășluiește în sufletul nostru și care așteaptă mângâiere, încurajări, iubire, măcar din când în când. Tace și vrea să ne știe împliniți, chiar dacă visele clădite cândva au rămas undeva, în urmă. Mulțumesc pentru emoții și amintiri, dragă Potecuță! 😊❤

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s