Legenda din om

Ce grea trebuie să fie povara legendei
purtată de umeri de om,
om ca toţi oamenii,
cu o singură frunte
şi o singură inimă,
cu un singur ritm al paşilor
şi o singură gamă a plânsului!
Nu oricui îi e dat să o ducă prin viaţă,
să meargă cu ea aşa, la vedere,
aproape indecentă în strălucire
şi aproape cât o lume de mare,
atât de mare, încât aproape că
acoperă cu totul
omul pe umerii căruia a prins aripi
înalte până aproape de cer
şi totuşi atât de departe
de frumuseţea zborului.
Atât de mare, încât ceilalţi oameni,
orbiţi de măreţia ei,
uită adesea că ea e purtată de un om ca ei
şi strigă toţi uite legenda!
şi nimeni nu şopteşte măcar
uite omul!

Şi aşa, pas lângă pas
din ce în ce mai greu de aliniat,
cu spatele tot mai aplecat
sub greutatea ei,
omul care poartă pe umerii săi
povara asta aproape stridentă
în contrast cu muţenia celor uimiţi de ea
aproape că uită de el,
aproape că nu se mai găseşte pe el
prin atâta strălucire,
aproape că uită că e doar un om,
ca toţi ceilalţi,
şi aproape că nu se mai recunoaşte
decât aşa,
ca o legendă,
uitând că deşi i se cuvine,
el e singurul dator
să o păstreze imaculată,
să nu o atingă cu mâinile murdare
şi nici cu buzele ce strivesc cuvinte
aruncate spre oamenii care
sunt doar oameni.

Şi atunci,
când oamenii zăresc omul
care-a uitat să-şi şlefuiască
propria strălucire
şi strigă uite omul!,
el, aproape îngrozit,
arată spre el şi le urlă,
ca şi cum l-ar durea,
care om? Uite legenda!
în timp ce, cu mâinile murdare,
îşi scutură de pe umeri
urme imaginare de praf de stele.
Pentru că nu oricui îi e dat
să ducă pe umerii lui de om
o asemenea povară.

Foto