La un păhărel de… vorbă

În ziua în care m-am născut, cel mai fericit a fost tata. În primul rând, pentru că m-am născut. Şi în al doilea rând, pentru că m-am născut fată şi astfel i s-a împlinit visul. Pentru că am avut un moment de nehotărâre şi am vrut să nu mai vin, mama s-a putut bucura abia după mai multe ore, când şi-a revenit. Au fost deci două bucurii distincte şi cam la fel de mari care cereau a fi marcate aşa cum se cuvine. Şi cum aşa cum se cuvine are de obicei un singur înţeles bine împământenit încă din vremea strămoşilor noştri, a împărtăşit bucuriile astea cu vecinul de la ultimul etaj. Din relatările de peste ani, vecinul s-a bucurat puţin mai mult dacă ţinem cont de numărul paharelor băute. Atât de mult, încât a doua zi, având capul plin de bucurie, i-a spus cuiva că mă simt rău, am băut ieri că a născut vecinul o fetiţă sănătoasă.

Când fiul unui alt vecin a intrat la liceu, bucuria a fost împărţită cu tot blocul. În doze constând în mililitri, apoi în litri şi apoi… cine să mai ţină măsura? Vecinul a şi anunţat că se îmbată de bucurie şi mândrie. Când acelaşi fiu al aceluiaş vecin a picat la facultate, iar s-a îmbătat. Fiul de data asta. Nu de bucurie, de necaz. Care necaz s-a transformat pe parcursul sticlelor într-o imensă bucurie că ş-aşa, noi să fim sănătoşi, n-a fost să fie, şi la anu’ se dă examen. Vecinul n-a mai cinstit pe nimeni, a suduit sistemul şi a desfăcut o sticlă de bere. Rece, să nu se strice la burtă.

La nunta fiicei unor consăteni de-ai bunicilor mei, socrul mare s-a bucurat atât de mult că fiul lui s-a aşezat la casa lui, încât a fost dus pe braţe acasă, înainte să se servească sarmalele, să doarmă liniştit în pat, nu sub masă cum se pare că ar fi avut de gând. Ginerele, băiat finuţ, nu s-a atins de băutură în noaptea aia. Gurile rele au chicotit că n-ar fi foarte fericit că se însoară. Le-a dovedit că s-au înşelat şi cam de a doua zi după nuntă şi până-n zilele noastre, arată zi de zi fericirea imensă şi se bucură practic permanent.

Cele mai picante poveşti în sensul ăsta vin tot de pe uliţele satului. Şi tot pe acolo se întâlnesc şi cele mai multe cazuri de fericiri sau necazuri foarte mari care numai stropite sau înecate-n băutură pot fi marcate în suflet sau şterse din acelaşi suflet. Şi din mintea puţin aburindă care, în zorii următoarei zile, nu prea mai poate reda exact motivul care-a dus spre butoaiele rămase fără cep.
De pildă, la o înmormântare, unul dintre cantori, rămas fără puteri de la atâta patos pus în cântat, a căzut în groapa în care deja era aşezat coşciugul cu adormitul. Supărat tare de pierderea suferită de sat, în cădere, încercând să se prindă de ceva, a apucat braţul preotului care, şi el la fel de supărat, nu a mai suportat povara şi s-au prăvălit în duet, în ţipetele femeilor şi râsetele celor mai tineri care au înţeles repede că supărarea şi ameţeala lor au la bază nişte mărgele cu grade multe. Şi nu de grade celsius era vorba, deşi era o zi de vară.

Avem în folclor mai multe păhărele-n versuri decât avem ler prin colinde. Pentru că de la naştere la moarte, la sărbători sau la zile pe care vrem noi să le transformăm în sărbătoare, vinişorul şi pălinca au fost un fel de aliat al momentelor demne de marcat.
Suntem un popor pătimaş. Iubim cu aceeaşi patimă cu care putem urî. Trăim fericirile cu la fel de mare patos cu care ne suspinăm eşecurile sau tristeţile. Şi toate astea, lângă câte un păhărel de ce s-o nimeri.
În cazul ăsta, cred că ar fi interesant de modificat mesajul de interes public potrivit căruia „pentru sănătatea dumneavoastră, evitaţi consumul excesiv de alcool” în unul care ne îndeamnă să ne dozăm fericirea sau amarul. Altfel, ar fi şi ăsta un motiv de supărare şi de înecat furia în nişte păhărele, cu sau fără cobzar, undeva la umbră de codru des. Că nu-i aşa, şi supărarea merită punctată aşa cum se cuvine.

Foto