Vorba lu’… ăla

Încerc să nu mă lungesc prea mult cu postarea asta. Nu pentru că mi-ar fi lene să scriu, că uneori scriu cum vorbesc (de la foarte mult în sus), nu pentru că mi-ar fi milă de voi şi aş vrea să vă scap de chin 😛 , nu pentru că din alt motiv, ci pentru că mă grăbesc, pentru că nu mai am răbdare, pentru că mă macină curiozitatea.
Am observat că, odată cu venirea verii, mi s-au acutizat cumva simţurile matinale. Dacă-n dimineţile de iarnă mă trezesc abia după o oră de muncă şi de multe ori nu văd şi nu aud nimic în jurul meu şi nu ştiu cum am ajuns la locul de muncă, acum parcă s-a ridicat ceaţa şi nu mai dorm în timp ce merg, din contră, chiar realizez ce se întâmplă-n jurul meu. Văd oameni, aud oameni, înţeleg lucruri.

Azi dimineaţă, ora 6:40. Eram în staţie, aşteptam autobuzul. Tot în staţie, pe bancă, doi domni. După îmbrăcăminte şi „instrumente”, mergeau la pescuit. Sau veneau. Dar aş zice că mergeau. Cizme de cauciuc, haine verzi, raniţe-n spate, undiţe. Acestea fiind consemnate, doar nu se duceau să culeagă panseluţe.
Când am ajuns lângă bancă, ei tăceau. Probabil se rugau îngeraşului pescarilor, să aibă baftă, pardon, noroc, pardon, succes, pardon, fir întins şi să aducă material măcar pentru o plachie. Şi-o saramură. Şi ceva la cuptor. Şi unul tras în tigaie cu mujdei. Şi gata, că-mi plouă în cavitatea bucală şi fabulez. Eu la peşte rezist greu, mă scuzaţi! Revin.
Dintr-o dată, unul dintre ei a strivit nemilos liniştea din jur şi a exclamat: ce lună frumoasă! Vorba poetului, luna ca o mămăligă.
Mă rog, cred că a pus semnul exclamării, mie aşa mi s-a părut, de aia l-am pus şi eu. Dacă el a pus punct, asta e, înseamnă că n-am dat citatul corect.
De acolo, gândurile mele au fost deviate spre poet. Nici măcar n-am mai avut inspiraţia să mă uit după lună, să văd şi eu mămăliga aia. Că mie mi se părea oricum că e soare, nu ştiu unde era luna la ora aia.

În capul meu, lucrurile stau aşa: când te foloseşti de „vorba” unui poet, faci asta în cazul în care vorba aia e celebră şi nu mai e cazul să spui numele poetului pentru că se presupune că orice mediocru, adică io, ştie ce spui. Tot în capul meu, e în regulă să spui „vorba poetului, mânânc şi plâng, mănânc” sau „vorba poetului, cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei, să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei” sau… aţi prins ideea. Că na, tăt omu’ ştie cine-i poetul din propoziţie.
Şi gândind aşa, am fost convinsă că-i vorba de ceva ce ştie toată lumea, numai eu nu, şi ar trebui să-mi fie ruşine şi e musai să repar cât mai repede eroarea asta.
Că tot în capul meu, când faci referire la un poet nu foarte „uzual”, spui vorba lu’ x, luna-i ca o mămăligă. Dar el n-a zis. A zis vorba poetului, ca şi cum poetul ăla e cineva de care numai cei născuţi ieri n-au auzit. Adică, nu e ca şi cum ai zice „vorba ardeleanului: mno”.

Şi am intrat în panică. Nu numai că nu ştiam poetul, dar nici măcar versul nu-mi era cunoscut. M-am gândit la Blaga deşi ştiam că la el luna bătea-n geam cu razele, nu se pregătea să devină bulz. La Labiş m-am gândit. Dar parcă n-ar fi el. Cin’ să fie?
Am ajuns într-un suflet la muncă şi cât încă bolborosea cafeaua-n filtru, eu gugăleam aşa: poezie luna ca o mămăligă. Şi gugălu nu a vrut să zică nimic.
Vă rog eu frumos, lămuriţi o potecuţă nelămurită! Vă rog io! Cine-a zis asta? Şi, mai ales, unde? 😳

P.S Alooo, domnii de la capitală sau din ţări ţivilizate, sper că aţi înţeles că oamenii din provincie, dimineaţa pe răcoare, au discuţii ‘teligente, da? 😀

Foto