Filă de gând la ceas de seară

Afară… început de vară. Sau sfârşit de primăvară. Sau puţin din amândouă. Sau niciuna din ele. Nu ştiu unde şi de ce se grăbesc anotimpurile, zilele, clipele. Poate că şi-au acordat clapele cu zbuciumul în care ne-am aruncat vieţile fără să ne pese dacă există undeva o plasă de siguranţă. Facem salturi într-un picior şi râdem frenetic de umbra care pare că râmâne mereu în urmă. Ea e mai precaută, noi tot mai nepăsători. Şi ce-am avea de pierdut? Dar ce-am câştigat până acum din toată goana asta? Acrobaţi fără remuşcări. Şi acrobaţii fără fundament.
Ne baricadăm visurile în spatele uşilor metalice şi oftăm admirând fotografii pe un monitor. Un fir de iarbă şi-un fluture pe-o floare ne fac să exclamăm iată colţişorul de Rai! şi să visăm că suntem acolo. Şi-n zori trecem pe lângă multe astfel de părţi mici de rai dar în agenda zilnică nu e loc de opriri. Între două deadline-uri, nu e timp de vise. De fapt, în general nu mai e timp.

Şi natura îşi adună mai repede recuzita şi trage cortina. Nici ea nu mai are timp. Azi înfloreşte, mâine înverzeşte, poimâine ofileşte. Simplu. Şi eficient. E tot cu deadline.
Nu am apucat să mă bucur pe deplin de pomişorul din faţa blocului meu. E o spendoare când e înflorit. Ca toţi pomişorii, de altfel. Dar ăla e mai frumos doar pentru că mi-am spus că e al meu. E primul pe care-l văd şi salut când deschid geamul dimineaţa. Şi ultimul, când îl închid seara. Toţi ceilalţi, pe lângă care trec zilnic, sunt… parte din decor. Dar ăla e special.
A stat înflorit două zile. Apoi, un vânticel i-a adunat petalele şi acum e verde crud. Florile-i sunt amintire. De ce s-o fi grăbit? Dar noi de ce gonim aşa?

Azi… început de „minivacanţă” pentru unii. Cei mai mulţi. Planuri, plecări, valea oltului, valea prahovei, mare, munte, grătare, soare, relaxare, plimbări, odihnă, bere, cozi, nervi, blocaje, razii, radare, urări, avertizări, amintiri, glume cu parade, bilanţuri, estimări, recorduri, cash, autostradă, a soarelui, pod, Agigea, aer curat, aer sărat, băi de soare, de mulţime, în mare, în râu, în piscină. Acasă. Miercuri, din nou la viaţă. La cea pe repede-nainte.
Eu? Eu nu plec nicăieri. Da, ştiu, n-aţi întrebat.

Mă gândesc… la cât de mult creşte prăpastia dintre oameni şi la cât de puţin permisivi am rămas. Semnăm petiţii ca să scoatem animalele din circuri doar ca să le facem loc semenilor noştri în arenele luminoase. Şi dacă nu-s suficiente luminile, avem noi grijă să mai aprindem reflectoare. Arătăm cu degetul şi judecăm pe oricine pare diferit de noi sau orice părere care nu se situează pe acelaşi portativ, orice idee care pare din altă gamă decât a noastră.
Însă, de la prea multe griji şi apăsări sau pur şi simplu doar din cauza unei poziţii nefericite a corpului, coloana vertebrală nu ne mai e tocmai dreptă şi nu o facem asumat ci alegând calea uşoară, ferită de vânt: undeva de după colţ. Tocăm mărunt detalii, impresii, convingeri. În faţă, zâmbim luminos. Că e important să ne păstrăm imaginea imaculată.
Nici prin cap nu ne trece că, cu fiecare astfel de gest, ne mărunţim câte puţin esenţa de om. Şi ce mai rămâne e ceea ce ne defineşte.

Ascult… asta ascult. Şi reascult. Şi tot aşa.

Unul dintre lucrurile mele preferate… să-mi las gândurile să prindă contur de literă aşa cum vin, aşa cum vor, aşa cum simt. Fără să mă gândesc că poate nu vor fi înţelese aşa cum s-au născut şi poate voi fi trasă la răspundere pentru asta. De „rănit”, ştiu că nu au cum să rănească, nu-mi transform niciodată gândul în săgeţi, aici e despre altceva.

Foto