Să vină sondaju’!

De fapt, mai bine să nu mai vină, c-a venit. Mai exact, a revenit. Că au tot fost. Nu ştiu ce-am făcut, nu ştiu pe unde zburdă nestingherit numărul meu de telefon, cert e că am noroc de sondaje dintre cele mai ciudate. Pe lângă ăla cu „căscata” din linkul de mai sus, au mai fost câteva. Dar nu-s chiar demne de menţionat. Cel mai recent a fost undeva prin toamna anului trecut. Îmi amintesc că eram aproape de casă, vreme superbă, telefonul pe acorduri de pian, din astea. Era o doamnă de la ING care mi-a spus că nu va dura mult şi că mă roagă să îi răspund la câteva întrebări şi apoi să-mi prezinte nu ştiu ce oferte. Am profitat de asta şi n-am mai intrat în bloc, m-am aşezat pe o băncuţă şi am mai „savurat” vremea. A avut dreptate, sondajul în sine a durat cam 7 minute. Dar prezentarea serviciului şi încercarea ei de a mă convinge să-l accept, cam 20. Eu nu mă pot enerva şi nu pot ţipa în faţa omului. Încerc elegant să zic nu, mai încerc o dată şi încă o dată, dar pe urmă cedez şi nu mă mai stresez să fiu politicoasă, pun nu pe repeat şi asta e. Îmi place totuşi să nu se întindă coarda.

Mno, de atunci, nimic. Niciun sondaj, nicio ofertă, nicio invitaţie. Că deja începeam să intru la bănuieli că am căzut în caznaua uitării.
Azi dimineaţă, telefonul meu brr, brr, că era pe vibraţii şi când e pe vibraţii face numai brr, brr, nu cântă, nu mă strigă, nu face nimic.
Şi aud o voce suavă care-mi spune că „bună dimineaţa, sunt blablabla de la firma blablabla (nu ţin morţiş să protejez identitatea dar am uitat imediat după ce s-a prezentat cine şi de unde e) şi mă întreabă dacă am cinci minute libere pentru un sondaj legat de obiceiurile mele legate de cumpărături. Şi mă trezesc eu să mă dau cocoş, eu, aia care greu de tot e în stare să dea cuiva peste nas intenţionat, trebuie să mă scoţi din pepeni serios să fac asta, zic ţăfnoasă: mda, dacă promiteţi că 5 minute vor fi cinci minute, da, sigur. Adevărul e că eram la muncă şi na, e de preferat să nu se lungească prea mult o convorbire, mai ales când n-am chef 😀
Dar mi se părea interesant şi promitea distracţie. Că am nişte obiceuri de numa râd când mi le amintesc, apăi să mă şi aud rostindu-le.
Prima întrebare: în ce oraş locuiţi? În ăla. Pe ce stradă? Pe aia.
Ce vârstă aveţi? Atât. Mulţi înainte. Mulţumesc, asemenea. Aveţi în locuinţa dvs. un animal de companie? Nu. Sondajul nostru se opreşte aici, vă mulţumesc!

Nuuuuu, vă rog, nu se poate încheia aici, vă rooog, îmi retrag tâfneala de la început, poate dura şi 10 minute, nu mă lăsaţi aşa, curioasă, mă gândeam eu în timp de doamna deja cred că vorbea cu altcineva, că a-nchis.
Aş fi putut spune că-s eu propriul meu animal de companie, aş fi mieunat, aş fi lătrat că ham-ham, numai să mă întrebe mai departe. Aş fi putut spune că am avut ieri, preţ de câteva minute, o furnicuţă drept animal de companie. Dar s-a petrecut o tragedie şi a vrut să facă scufundări în cana mea de cafea, am găsit-o plutind în derivă. Culpă prin neglijenţă, ştiu. Am lăsat cana în balcon şi aia a fost. Dar se pune, puteam deci continua.

Şi de atunci mă tot gândesc oare care-ar fi fost următoarea întrebare şi de ce eu nu contez la sondajul lor?
Dacă aveţi animale şi vă sună, vă rog eu, nu mă lăsaţi nedumerită, că eu nu mă descurc bine-n ceaţă.

Foto