Jurnal din înserare

Afară… îmi vine să scriu că se înseninează cerul departe cu gândul la acea melodie despre care spun că e pe lista de „de ascultat măcar o dată-n viaţă”. Deşi ar fi păcat să fie doar o dată. De fapt… afară plouă. Mărunt şi fin, încă din miezul zilei. Şi va ploua cu siguranţă şi-n miezul de noapte, unindu-le. Apropiindu-le. Făcându-le un tot. Da, afară plouă. Mă gândesc acum la profesora mea de Limba şi Literatura Română. Dacă aş fi scris asta la una dintre lucrările de control la care se cerea să alcătuim o compunere plecând de la… o privire pe geam? „Privesc geamul. E curat. Văd afară. Afară plouă. The end.”
Şi totuşi, ăsta e esenţialul. La vârsta aia, aveam mereu tendinţa, nu ştiu dacă şi capacitatea, de a scrie pagini întregi despre… afară. Dar nu prea ştiam ce-i cu „înăuntrul”. Cu interiorul.
Acum când ştim şi înţelegem, parcă ori nu mai vedem ce-i pe-afară, ori nu mai putem, ori tindem să exagerăm descrierea. Ca să nu mai auzim ce-i dincoace. Parcă am vrea să acoperim din cuvinte despre afară tot ce nu se poate spune despre înăuntru. Sau nu se lasă spus. Sau… poate mai bine aşa.
Da, afară plouă. Şi s-a făcut linişte. Forfota a încetat, clopotele au tăcut, unele lumânări s-au stins. Fie de la vânt, fie de la prea mult termur de mâini.
Afară plouă şi mie îmi vine să scriu că se înseninează cerul departe. Bucăţica mea de cer senin.

Azi… o zi specială. De post şi rugăciune pentru unii, de liste lungi de cumpărături pentru alţii, de alergat după ultimele achiziţii pentru alţii, de meditat pentru alţii, de linişte pentru alţii, de zbucium pentru alţii, de dor pentru alţii, de durut pentru alţii, de din toate pentru alţii. De niciuna pentru alţii. O zi. Ce zi!

Mă gândesc… să vă întreb ceva. Nu ştiu cum să fac. Parcă mi-a plăcut de mine în prima parte a jurnalului şi n-aş vrea să setez toată atenţia pe o treabă prea tehnică pentru gusturile mele. Totuşi, la asta mă gândesc, vă întreb. Dacă aţi păţit, vă rog să-mi ziceţi. Dacă nu, vă rog să ignoraţi partea asta.

Mail pe adresa blogului: dragă utilizatorule, aţi cerut să trimiteţi un e-mail pentru a fi complet şters şi blocat? Dacă da, ignoraţi acest mesaj. Dacă nu, vă rugăm să anulaţi această cerere acum cu daţi click aici şi dezactivaţi acum. Şi partea pe care am scris-o înclinată e cu link.
Mailul apare ca fiind de la Yahoo, apare Y! ăla. Ideea e că n-am cerut eu nimic. Dar mi-a fost frică să apăs pe link, să nu mă trezesc cu viruşi sau ceva ce nu aş vrea pe cap. Dar nici nu pot depista vreo diferenţă între adevăratul yahoo şi un eventual virus. Că nu mă conversez eu cu ei să ştiu cum apare.
Aţi primit? O fi spam. Nu mă stresez, nu fac nimic din ce n-ar trebui. Dacă dispare mailul, să ştiţi de unde mi s-a tras. Şi fac eu cumva să vă anunţ. 😉

Ascult… nu vă mint, nu ascult nimic acum. Ba da, o reclamă. E TV-ul pornit deci nu ascult o melodie. Şi să pun una numai „să dea bine” parcă nu-mi vine.

O imagine pe care vreau să o împărtăşesc: Iar nu vă mint. Am vrut iniţial să pun o poză cu ouăle vopsite de mine ieri. M-am răzgândit. Nu, nu au ieşit de nearătat. Dar nici de arătat. Asta nu înseamnă că mi-ar fi ruşine cu ele. Dar sunt foarte normale şi perfect comune. Roşu, violet, verde, albastru. Asta pentru că m-am entuziasmat eu când am văzut pliculeţele cu atâtea culori. Că altfel aş fi preferat roşu şi atât. Dar cum să îmblânzesc copilul zăpăcit de mine care ţopăia şi schimba mănuşi într-o veselie?

Dragilor, ştiţi la ce mă gândesc acum? Că nu ştiu ce să urez. Demult nu mai ştiu să urez frumos. Mi s-a făcut frică să încerc să compun urări de la prea multele urări standard care circulă pe reţelele de socializare. Nu mai trimit demult nici apropiaţilor urări lungi şi frumoase. Făceam asta odată. Compuneam pentru fiecare-n parte ceva personal. Dar atât cât sunt acum, simple şi scurte, sunt la fel de sincere ca şi celelalte.
Sărbători cu bine vă doresc! Şi să vă fie aşa cum vă doriţi voi!

Foto