Un joc de imaginaţie

Dacă-ai putea să-ngheţi secunda,
Să o opreşti puţin din goană,
Fără să-ţi ia din ani dobânda
Şi făr’ să mai existe vamă,
Spre ce tărâm s-ar duce paşii,
Ce depărtări ai vrea s-atingi
Ce dor ţi s-ar aprinde-n palme
Ce foc ai încerca să stingi?
Ce chip ai mângâia în voie,
Ce lacrimă ai vrea să ştergi,
Ce buze-ai săruta în taină
Ce ochi aştepţi ca să revezi?

Şi gata cu rimele, că nu m-aş putea face înţeleasă altfel. Rămâne şi partea de sus, ca un fel de variantă replică la ce vă voi propune.
Îmi amintesc că profesoara de logică din liceu avea o metodă tare interesantă de a ne face să ne asumăm o decizie legată de învăţat. Aveam voie la un fel de „cartonaş” pe semestru. Ea nu avea o regulă la ascultat. Adică puteau trece trei ore consecutive fără să asculte, şi recuperam la lucrări de control, sau asculta pe urmă oră de oră şi tot primeam notele necesare pentru a fi „la zi”. Ideea era că nu puteam sta liniştiţi, ca la alte ore, că am primit notă săptămâna trecută şi alţi colegi nu au deci suntem save. Nu. Deschidea catalogul şi unde pica, aia era. Puteam avea şi 4 note, nu conta. Cartonaşul ăla era ca un fel de imunitate. O dată pe semestru aveam voie să îl folosim, cu condiţia să anunţăm la începutul orei. Ne ridicam, spuneam că nu am învăţat, nu o interesa de ce, nu întreba nimic, erai salvat. Dacă pica o oră în care oricum nu avea de gând să asculte, aia era, ne consumam aiurea cartonaşul. Dar nu spuneai când pica la tine catalogul, aşa cum mai mergea la alte ore în care găseam scuze de la dureri de burtă, la crize de personalitate. Bine, asta nu spuneam. Şi era treba ta dacă riscai şi nu anunţai. Te ridica, nu ştiai, luai nota cuvenită. Sau dacă îl foloseai la plesneală, fără un motiv anume, iar era treaba ta.

Buun. Furăm ideea cartonaşului şi intrăm în subiect. Am văzut un film din care nu-mi amintesc nimic în afară de faptul că era comedie (parcă 🙄 ) şi că personajul principal putea opri timpul. Atât mai ştiu, dar ideea asta era. Îngheţa timpul şi făcea tot felul de trăsnăi. Muta chestii prin jur, făcea farse, făcea şi chestii utile cum ar fi să oprească o îngheţată gata să cadă pe jos din mâna unui copil. Şi când revenea, nimeni nu ştia nimic. Doar se vedeau eventualele consecinţe. În rest, toată lumea era stană de piatră.
Deşi filmul l-am văzut acum ceva ani, mie acum mi-a venit ideea să vă întreb.
Dacă am avea dreptul la un cartonaş ca al profei de logică şi am putea îngheţa timpul o dată (nu zic în viaţă, nu vreau să o dăm chiar în filosofii sau în tragisme, chiar îmi doresc o discuţie faină şi relaxantă), fără să dăm explicaţii, fără să pierdem nimic, fără să trebuiască să ne asumăm ceva, cam ce-am face noi în timpul ăla?

Vă spun sincer, la început am avut de gând să zic o oră. Dar cum începutul în rime are prea multe pretenţii pentru doar o oră, nu dăm cu timp. Dar nu mai mult de o zi deci nu plecăm în croazieră şi nici pe lună 😀
Avem aşadar cel mult o zi la dispoziţie. Oprim totul în jur, numai noi ne putem desfăşura în voie. La finalul timpului, totul va fi ca înainte pentru cei din jur, eventual se vor vedea numai „urmele” în cazul în care vrem să spargem un geam sau să mutăm mobila. Dar nimeni nu va şti că noi am fost. La final, lucrurile se reiau de unde le-am îngheţat. Dacă suntem la muncă, cu şeful nervos, el se va trezi cu urletul în gât dar cu faţa colorată. Aţi înţeles ideea.
Ce să facem, ce să facem?

Foto