Jurnal cu alb şi curcubeu

Azi… o zi curcubeu. Un curcubeu cu alte nuanţe şi într-o ordine care, dacă aş sta să o studiez, ar putea primi un sens. Ca rogvaiv-ul cel fără de egal. A fost cu alb. Perfect alb, alb pur, alb strălucitor şi năucitor de alb. A fost cu negru în cana albă şi cu violet în dezmorţirea dată de căldura cănii. Când afară e alb şi prin geamul deschis se aude cum suflă vântul şi mâinile se încălzesc uşor şi aburii se ridică în aromă tare, îndulcită cu o linguriţă de zahăr, se luminează uşor privire pierdută şi se creionează în linii sigure zâmbet de liniştire.
A fost cu gri aruncat pe străzi de pe tălpi ce-au gustat din alb dar s-au lăsat atinse de rătăciri de gând agăţat de braţul unui cotidian anost şi sobru, a fost cu albastru şi galben, cu roşu intens şi cu verde închis. Culori între respiraţii, arome între simţiri, cald între două gânduri şi puţin argintiu pe drumul de întoarcere. Acasă, la sine sau orice ar însemna acea întoarcere.

Afară… asist la o iubire interzisă. Ce ciudat sună şi asta! Cine o fi alăturat termenii ăştia? Decembre, amorezat de Marte, s-a ascuns şi aseară sub geamul meu şi şi-a aşteptat iubita, departe de ochii sfidători. Ea îi şopteşte, roşie-n obraji că „Din somnul lor, de noapte-ntunecosă/De unde-au stat departe de frumos/Se reîntorc livezile acasă/În rochii înflorate pana jos”, el, mai îndrăzneţ, îi spune direct „Şi vino şi tu mai aproape, Citeşte-mi ceva de la poluri, Şi ningă… zăpada ne-ngroape” şi se tachinează aşa cum numai îndrăgostiţii ştiu. Asta în timp ce, dincolo de ei, oamenii zgribuliţi nu mai înţeleg. Şi nu mai sunt dispuşi să îndure asta.
Şi au dreptate. Printre oameni, în martie nu e loc de zăpezi. În martie, printre oameni, „aruncă ziua peste tot cu vrăbii” în timp ce „îşi scot strămoşii degetele-afară de ghiocei, de crini, de toporaşi.” Aşa, e prea mult alb de dus, prea mult frig de ascuns. Am făcut loc unui gând de „ce cald e aicea la tine… nu râde, citeşte-nainte” şi am zâmbit uşor amar. De ce decembre trebuie să fie atât de nostalgic? Poate de aia şi fugim uneori de asta.
Sau nu cumva e „prea multă iarnă în noi” şi de aia şi-a luat martie toţi cocorii înapoi? Uneori, nu ni se mai topesc zăpezi în palme, ci înzăpezim noi înverzirile cu gheaţa din priviri. „E ziuă şi ce întuneric…!”

Ascult… acum ASTA

O imagine pe care vreau să o împărtăşesc…
Înainte de a vă arata imaginea, vreau să îi mulţumesc mult lui Lucillette pentru că a luat în serios o joacă de copil. Copilul din mine. Sau de mine. A postat un salut şi m-am alintat cerând şi eu unul mic-mic-mic. Nu am avut intenţia să-l cer la modul serios, ci aşa cum mai cer pe la voi câte o cafea la o vorbă, două. Dar ea mi l-a dăruit la modul real, cel mai real cu putinţă, ţinând cont şi de limitările virtuale. Şi nu exagerez, dar m-am bucurat chiar ca un copil. Şi iar nu exagerez, dar m-a şi emoţionat gestul. Draga mea, mulţumesc! Tare mult îţi mulţumesc!
Eu i-am spus Potecel şi vă fac cunoştinţă cu el:

Sursă foto