Dependenţe reactivate

Când am fost mică, am avut un vecin. Îl chema Bogdan şi era la fel de mic. Nu ştiu dacă am avut chiar de toate, ştiu doar că nu mi-a lipsit nimic în anii ăia. Mă rog, nu am simţit că mi-ar fi lipsit ceva atunci. Acum, dacă intru într-un magazin cum ar fi Noriel, nu mi-ar ajunge spaţiul alocat blogului să înşir câte nu aveam atunci. Dar, cum nu erau inventate, nu le duceam dorul. Şi Bogdan avea de toate şi ceva în plus: neamuri în Germania. Acum, să ai neamuri în Germania înseamnă poate doar să nu le vezi atât de des pe cât ţi-ai dori. Atunci însemna mai mult de atât. Şi numai cine a ţinut banane pe dulap ar putea înţelege cam cât de mult. Deşi am avut cam de toate, vizitele zilnice la Bogdan erau prilej de a descoperi tot felul de lucruri despre care nu ştiam că există.

De pildă, jocurile alea fantastice de după reclamele fantastice. Da, Bogdan avea parabolică şi se uita la posturi nemţeşti din care eu nu înţelegeam nimic dar eram vrăjită de reclame. Erau din altă lume. Când se termina ceea ce ei numeau „werbung”, Bogdan apăsa pe ceva şi pe ecranul televizorului apărea o animaţie, primeam un soi de telecomandă cu câteva butoane şi pornea jocul. Super Mario.
„Cu ăsta sari, cu ăsta mergi înainte, cu ăsta te laşi în jos, pe ăsta tragi. Ai înţeles?”. Nu înţelesem dar nici nu conta, la vârsta aia indicaţiile nu contează, te arunci în joc cu siguranţa acrobatului care are plasa sub el.

Mi-am pierdut toate vieţile înainte ca el să treacă la următorul nivel aşa că stăteam şi îl urmăream cum câştigă puncte după puncte, culege monede după monede şi trece de nivel după nivel. Asta se întâmpla în fiecare zi. Scăpa repede de mine şi apoi îi eram singurul spectator care părea că se bucură de reuşitele lui. De fapt, nu cred că mă bucuram cu adevărat. Îmi doream doar ca într-o zi să fiu la fel de pricepută şi micul meu super erou din joc să fie la fel de rapid ca al lui. Şi cumva, poate ca el să aibă ceva treabă pe la bucătărie şi să nu mă mai repezească la orice salt în gol, să mă lase să învăţ.
Şi am reuşit. Când am ajuns la finalul jocului şi am văzut că mai sus de atât nu se poate, am simţit că plutesc de fericire.

Într-o zi, Bogdan a primit un joc cu un mic monitor şi un volan. Era un fel de simulare a unei curse de maşini. Fascinant doar ca idee, altfel nu m-a atras deloc. Stăteam în camera lui şi îl urmăream cum prinde viteză, cum trage de volan, cum evită obstacole şi cum se bucură când ajunge la finish. Atunci mi-a spus că mi-l dă pe Mario. De tot, cu tot, cu manete şi casetă şi cutiuţa în care se pune caseta. Nu pot descrie sentimentul avut la gândul că voi putea greşi oricât, că nu va veni să-mi reseteze jocul ca să câştige el nivelul în locul meu.
Am jucat o dată, de două, de cinci ori şi apoi Mario a zăcut într-un dulap până… până nici nu mai ştiu când, nu m-a mai tentat deloc.

Au apărut apoi jocurile alea cu ecran mic, cu două jocuri incluse, şarpe şi ăla cu cărămizi. Nu mai ştiu cum se numeau şi nici nu vreau să caut pe net, scriu ca şi cum am discuta la o cafea aşa că îmi spuneţi voi dacă mai ştiţi. Am văzut la o prietenă, mi-a plăcut, am zis că vreau, am avut. În ziua aia nu mi-a trebuit nici mâncare, numai cu jocul în mână am fost. Şarpele mă enerva, pierdeam repede. La cărămizi era mai bine, acolo băteam record după record. Mama a ajuns însă la nivelul maxim, dincolo de el nu se mai putea şi eu am încercat de câteva ori să fac la fel dar m-am plictisit şi l-am abandonat.

Ajung în era noastră, fără să mai trec prin jocurile care m-au făcut cumva dependentă, şi vă spun că amintirile astea au venit săptămâna trecută când, la muncă fiind, am stat o zi întreagă fără net. Munca mea depinde mult de net. Nu în totalitate, într-o măsură destul de mare. Îmi dă timp şi de blog, şi de alte mici plăceri vinovate, cum ar fi Escape Room Games. Da, recunosc, îmi plac mult jocurile alea şi nu mă laud dar mă cam descurc 😀
Ei bine, ce să fac 8 ore fără acces la blog, fără să-mi fac treaba aşa cum ar trebui după fişa postului, fără joculeţele mele „palmate” când vine şefu?
Am apelat la un joc de care nu m-am atins ani la rând şi despre care aproape uitasem: Solitaire. Eşec după eşec. Am crezut că e setat pe nivel de expert, nu-mi puteam explica altfel modul absolut ciudat în care nu veneau cărţile necesare. Asta m-a ambiţionat mult şi la prima reuşită am zis gata, am câştigat, îl las. Nu am putut, am vrut să repet reuşita. Şi încă o dată. Şi o dată şi gata. Şi… nu l-am mai putut lăsa. A doua zi, deşi netul mergea perfect, eu tot cu cărţile mă jucam. Am jucat şi azi şi mi-e teamă că devin, dacă nu am devenit deja, o mică dependentă de ceva ce credeam a fi abandonat pe veci, ca bietul meu Mario. De care apropo, mi s-a făcut tare dor.

Voi aveţi plăceri din astea vinovate când vorbim de joculeţe?

Foto