Un pic de dezbatere

Ştiu, e luni. Ştiu, e cod de ploi. Ştiu, e astenie. Ştiu, e încă-n floare valul de gripă. Ştiu, e posibil să n-aveţi chef de discuţii seriose. Dar îmi încerc norocul. Măcar aici, dacă la „păcănele” nu am jucat în viaţa mea. Am lăsat să treacă măcar câteva zile deşi primul impuls a fost să scriu atunci, la cald. Am amânat, considerând că e mai bine să las lucrurile să se mai aşeze, poate totuşi voi vedea altfel toată treaba. Nu o văd altfel. Nu mai lungesc introducerea, trec direct la subiect.
8 martie 2018. Ca în fiecare an, cam pe oriunde mergem, auzim aproximativ acelaşi fundal sonor. Sunt cam trei-patru melodii care ne vin instant în minte atunci când ne gândim la ziua asta, melodii în ton cu semnificaţia zilei şi încă „la modă” deşi au trecut ani buni peste ele şi au fost fredonate de generaţii întregi.
Una dintre ele se auzea-n surdină când un domn a ţinut morţiş să-şi exprime public părerea despre ea. De fapt, nu despre ea ci mai degrabă despre versurile ei. A concluzionat că versurile-s de bip pentru că cel care le-a scris e de bip. Şi a motivat asta folosindu-se de o înregistrare în care autorul versurilor jignea o femeie. Cum să mai pot înghiţi versurile astea când bip bip ăsta vorbeşte aşa? Cum să nu-mi vină să vomit ascultând versurile astea când ştiu cum vorbeşte el cu femeile? Nu am pus ghilimele pentru că nu am citat exact. Dar ideea din pledoaria lui cam asta era.

Nu ştiu dacă e important, dacă asta poate înclina balanţa într-o direcţie sau alta, dar o spun. Acest domn înverşunat a avut cândva un moment urât în viaţă, foarte urât. Ei bine, cei care erau de partea lui tocmai de ideea sepărării vieţii personale de profesie s-au agăţat în apărarea lui. Să nu fie vorba oare de acelaşi lucru?
Da, sunt perfect de acord că acea ieşire a celui incriminat nu e de acceptat. La fel ca multe altele. Dar ieşirea aia poate păta în vreun fel frumuseţea versurilor?
Nu, nu voi da niciun fel de nume şi nici nu contează, pentru că discuţia poate fi dusă la modul general.

De pildă, acum ceva timp, nu mai ştiu câţi ani, un domn cu o chitară, înşirând versuri de dragoste pe acorduri line, având la activ cel puţin două piese considerate „hit”, a fost implicat într-un scandal casnic, acuzat de iubită de violenţă domestică. De neconceput aşa ceva. Şi vorbesc serios. Că între timp, după alţi ani, iubita a dat de înţeles că pumnii n-au fost pumni, nici palme, nu mai contează. Poate nici asta nu e adevărat, poate chiar a fost bătaie, cine să mai ştie adevărul?
Da, m-am mirat atunci. Mi-am spus „cine, ăsta? Ăsta care pare un firicel de iarbă în vânt, care cântă de parcă ar fi ultimul bărbat pe pământ în faţa ultimei femei din galaxie?”. Mda, ăla era. E drept, nu prea puteam asocia romantismul dus la extrem cu ceea ce auzeam că făcea atunci când ajungea acasă. Dar sincer vă spun, nici o secundă nu m-am dezis de melodiile pe care le ascultam. Şi acum ascult unele dintre ele şi da, îmi plac.
Sunt struţ? Poate. Dar nu am stat cu omul ăla-n casă să ştiu exact ce făcea el cu iubita lui. Şi poate că nici măcar aia nu mi-ar fi dat dreptul să-i contest talentul.
Nu ştiu dacă sunt fair, îmi spuneţi voi.

Viaţa personală a cuiva îi poate anula opera? Frumuseţea unor versuri depinde de biografia celui care le-a scris?
Da, poate că unele versuri sunt înţelese mai bine dacă ştim câte ceva din viaţa autorului (şi aici aş da ca exemplu „Veşnic te-aş urma pe-acest pământ/Departarea mi-ar părea uşoară/De iubire-ntâia oară cânt/La scandal renunţ întâia oară.”) dar nu cred că unele aspecte personale pot face mai frumoasă sau mai puţin frumoasă o poezie. De pildă, versurile din exemplu dat sunt minunate şi aşa, fără să ştim cine le-a scris, fără să ştim ce viaţă a avut cel care le-a scris. Dacă ştim toate astea, poate înţelegem mai bine profunzimea lor. Dar avem dreptul să le pătăm, aflând de abuzurile de alcool ale autorului?
De ce-ar creşte sau ar scădea în ochii noştri talentul cuiva dacă am afla că omul din spatele versurilor e diferit de imaginea pe care ne-am creionat-o singuri despre acea persoană?

Gata, închei. Nu e cumva o fractură logică în „da, scrie foarte bine, are talent dar e un beţiv nenorocit, nu merită doi bani” şi în „măi, nu cântă el foarte bine însă a avut o viaţă grea, hai să-l promovăm, eventual să-i dăm şi premiu că merită, săracul, pentru cât a tras în viaţă”?
Cât de subţire e linia între artist şi omul din spatele artistului? Cum ar trebui să fie omul ca să-i fie apreciată opera la adevărata valoare? Şi n-ar fi poate mai sănătos să nu ştim omul ca să-i apreciem opera fără să fim influenţaţi?
Pentru voi contează cum arată, cu ce se ocupă, ce mănâncă, pe cine iubeşte un om care v-a impresionat printr-un talent într-un anumit domeniu? V-ar putea schimba percepţia o „pată neagră” din biografia lui?

Foto