Ştii…

…aş putea scrie despre iarnă, de pildă.
Dar e deja prea uzat subiectul
şi-mi vor spune că mărţişoarele
îşi trag sufletul pe tarabe
înainte de a fi purtate dintr-o mână-n alta
însoţite de zâmbete sincere sau din obligaţie
sau doar pentru că aşa se face,
aproape ridiculizând
şi ultimul fir de românesc ce ne-a mai rămas.
Şi că nu mai e cazul,
că nu se mai poartă albul,
ca şi cum s-ar teme că, scriind despre ea,
va mai poposi la bis.
De parcă de cuvintele mele ar depinde înverzirea.

Sau aş putea scrie despre iubire
şi, ca să o individualizez
-despre iubire nu prea pot vorbi la modul general
decât cei care o tratează ca pe un obiect de studiu-,
aş căuta doi ochi
şi le-aş atribui o culoare
să-i fie rimă blândă cuvântului la care
nu aş putea renunţa şi despre care cred
că are sens când e vorba despre asta:
dezmierzi,
aştri,
să spui
şi aşa mai departe.
Dar vor începe să le caute corespondentul,
se vor întreba, cu sprâncene ridicate,
vor cerceta printre cunoscuţi
sau vor încerca să afle amănunte
direct de la mine.
Vor vrea să ştie totul despre
cel care poartă sub sprâncene acea culoare
şi apoi, fără să afle nimic,
vor bănui şi vor începe
să-i caute defecte
care ar anula toate celelalte cuvinte.
Şi pentru că nu vor afla nimic,
le vor anula cu şi mai multă forţă
şi vor spune că basmele sunt pentru copii
şi că e o prostie să scrii
visând cu ochii deschişi
sau fără să dai detalii lămuritoare.
De parcă toate astea ar da consistenţă
sufletului.

Aş putea scrie despre politică
dar m-aş face de râs
când vor realiza că nu ştiu nici cum
se numeşte ministrul nuştiucare
şi că tot ce cred nu e venit decât
din ce-am observat, din ce-am înţeles singură
şi că în fond nu mă interesează.
Şi nu vor crede.
Şi vor spune că-s ignorantă
şi că din cauza celor ca mine
se întâmplă lucruri
care nu-s pe placul sau în avantajul
celor care nu-s ca mine.
Şi îi voi crede.
Dar tot nu-mi va păsa.
Şi atunci, cum să scriu despre ceva ce
mie nu-mi spune nimic?

Sau aş putea scrie despre
ce-aş putea scrie dacă
n-ar fi câteva piedici
ipotetice.
Dar poate ar citi nişte
„ignoranţi” asemeni mie
care scriu visând cu ochii deschişi,
fără reguli,
fără înţelesuri ascunse,
doar aşa, inspiraţi
de o picătură de ploaie,
atribuind iubirii
doi ochi cu o culoare
aleasă în funcţie de rimă
şi care se vor întreba ce m-a supărat
atât de mult de am scris asta.
Şi nu i-aş putea minţi, inventând situaţii.
Adevărul e că nu există niciun motiv
ci pur şi simplu aşa
s-au înşirat gândurile.
Şi totuşi,
despre asta chiar aş putea să scriu,
ei sigur ar înţelege.

Foto