M-am făcut de mâţă!

Simt că am rămas în urmă cu tehnologia şi nu cred că voi mai putea recupera. Pentru că ea se mişcă mai repede decât mă prind eu şi are un avantaj considerabil. O las să alerge, eu rămân la ideea că ce atâta grabă? şi-mi văd de treabă. Diferenţa asta de timp şi spaţiu dintre mine şi ea se simte în special când sunt copii pe lângă mine. Nu-i mai înţeleg. Mă rog, să nu exagerez. Nu-i înţeleg de prima dată. Că de la a 5-a explicaţie-n sus, găsesc eu o portiţă de comunicare, nu-i problemă. Bine, şi noi aveam nişte treburi despre care adulţii nu ştiau mai nimic, dar parcă era mai simplu pentru ei. Că între „feriţi-vă de măgăruş” şi „elastic”, tot puteau face diferenţa şi era simplu să ghicească dintre astea două care-i emisiune. Eu acum nu mai pot face diferenţa între emisiuni, desene, seriale, jocuri pe tabletă, în reţea sau simple, şi jocuri din astea… de mână, că nu ştiu să le zic.

M-a mâncat să întreb un băiat care-i treaba cu kendama şi, din secunda în care a deschis gura, m-am pierdut în denumiri. Că dacă bila pică pe… treaba aia (nu mai ştiu) de sus înseamnă că…, dacă pică pe treaba aia de jos înseamnă că altceva. Că mişcarea aia se numeşte… aşa dar dacă o faci pe partea ailaltă se numeşte altfel, normal, ce-i atât de greu? 😯
Şi când mă gândesc la tiribomba mea, cum a supravieţuit ea fără nicio o mişcare din cot…
M-a mai mâncat de mai multe ori să întreb copii, de vârste diferite, la ce se concentrează pe telefon sau tablete. Şi praf mi-am făcut concentrarea. Că ei, săracii, vorbeau cu mine ca şi cum aş fi de-a lor. Copii educaţi, cu bun simţ, nu m-au făcut proastă-n faţă, m-au lăsat să mă prind singură de asta. Că ei răspundeau frumos sunt atent să nu-mi atace ghfhgkj proviziile, că le-am ascuns în dsjdhhdhf şi echipa de njhvjfhgkjfj are un avantaj şi arme de kmbjgikvl sau încerc să dobor recordul la bghifjgjfg, ştii că sunt deja la nivelul 5, ăla cu gkjfbjhub, când se aruncă şi cu bjdgugusrjxu, ştii nivelul, l-ai depăşit?

Zbang! Cum să zic eu, să pricepi de la nivelul anilor tăi mici? Problema e că nu… nu că n-aş putea înţelege dificultatea nivelului în care se aruncă şi cu gkfbhfgf pe lângă jdhfh dar… despre ce vorbeşti, totuşi? Adică e un joc, nu? 🙄
Privirea lor e priceless şi eu îi înţeleg. Aşa-i priveam şi eu pe cei care nu ştiau cum dintr-o cutiuţă aşa mică, în care ai băgat o casetă, se aude muzică-n căşti şi chestia aia mică nici măcar nu-i băgată-n priză.
Eu şi acum cred că stăpânul inelelor e game of thrones şi invers deci de unde să ştiu de jocuri de strategie?

Şi treaba asta, în general, se cam aplică la aproape orice. Mă enervează să mă străduiesc să-mi încarc memoria cu denumiri pompoase sau cu chestii care pot exista şi aşa, fără să le zic eu pe nume. E suficient să ştiu ce sunt sau ce fac, nu e musai să le şi învăţ, că doar nu le strig pe stradă. Mă refer acum în special la termenii de specialitate care ne-au invadat vieţile şi care nu poartă denumiri de pe meleagurile noastre, că nu mai dă bine. E de prost gust să te duci la frizer să-i ceri un pierdut la spate. Te duci la hair stylist şi ceri un sauvage, altfel eşti naşpa. Dacă zici numai vreau un tuns… cam aşa… ce are? Aia zic.

Aveam programare la „mani”. Hehe, ce piţi mă simt când zic aşa. De aia nici nu zic, că nu mă calific la piţi, fatăăă. 😛
Când n-am pata pe creier activată pe un anumit model sau culoare, aleg din modelele făcute de tipa la care merg şi aia e. Aşa am făcut şi acum. Am ales poza şi m-am prezentat cu ea, altfel nu aş fi ştiut să-i spun ce vreau. Că e un fel de trei feluri, baza de o culoare nedefinită, cu influenţe de alte două nuanţe, fără să fie strident sau… mai ştiţi cum erau felicitările alea ca din plastic şi părea că se mişcă imaginea la lumină? No, un fel de dar nu chiar aşa. Na, spuneţi voi, cum era să-i zic fetei aşa?

Tipa s-a uitat, a zis că da şi s-a apucat de treabă. Au venit între timp un el şi-o ea. Cât au aşteptat şi au povestit, m-am prins că el n-are nicio treabă cu munca în salon, în sensul că părea din alt film. Totuşi, l-am invidiat pentru răbdare. Eu mi-o pierd de multe ori când trebuie să stau eu să-mi fac unghiile şi am impresia că am prea multe degete, apăi să mai aştept după alţii. Apăi să mai fiu şi bărbat şi să aştept. Niet! Deci l-am invidiat.
Şi se termină procesul la ceea ce eu am numit „modelul ăsta din poză”. Fata care a venit între timp s-a apropiat să le vadă şi i-a zis lui „aaa, ăsta e modelul de care ai zis, aşa-i? Ăla cu mâţa.” Entuziasmul meu aproape că a atins cote alarmante sub nivelul mării în momentul ăla. Ce-am făcut? Eu n-am cerut mâţe! Dar ce mâţe? 😯

În momentul ăla, se ridică el de pe scaun. Moment de explicaţie, să înţelegeţi şi mai bine şocul meu: un tip deloc din genul sofisticat şi care pare familiarizat cu saloanele. Îmbrăcat lejer, în trening, genul de adept al unei galerii, dacă mă înţelegeţi. Nu, nu e nimic rău în asta dar trebuia să vă faceţi o idee, altfel n-are farmec. Şi foarte graţios dă peste nas celor trei feminine din jurul lui. Mie-n primul rând, că habar n-am ce mi-am făcut, tipei care mi-a făcut că nu i-a zis nici ea pe nume, dar şi iubitei sau nevestei lui care ştia ceva dar nu ştia exact ce: „da, iubita, de ăsta am zis. Că e mişto, să faci şi tu dacă-ţi place. Ăsta e cat eye.” 🙄
K.O m-a făcut, bang-bang… he shot me down bang bang, I hit the ground… bang bang.

Dincolo de şoc şi de puţintică ruşine, m-am dat naibii. Abia aştept să zică cineva ceva de unghii ca să am ocazia să zic cu buzele ţuguiate: vai, dragă, dar ăsta e cat eye, nu pot să cred că nu ştii, în ce lume trăieşti”?

Foto