… imediat după ce se sting luminile pe scenă! E o rugăminte, nu un manifest. Şi dacă e totuşi manifest, e unul şoptit, spus cu o voce mai blândă decât acel „doamnelor şi domnilor, dragi prieteni, vă rugăm ca pe toată durata spectacolului să ţineţi telefoanele mobile închise pentru a nu…”. Să fie ca un fel de drept inclus în preţul biletului. Pe lângă obligaţia de a fi prezent la timp, altfel nu vei fi lăsat în sală şi nu ţi se vor returna banii, de a nu deranja în niciun fel ceilalţi spectatori, de a nu intra în sală cu băuturi carbogazoase, cu mâncare sau cu dispozitive de înregistrare. Şi să fie scrisă pe spatele biletului, să fie o obligaţie şi implicit un drept, să fie un fel de asumare: conducerea teatrului se obligă să respecte…
Timpul acela de beznă totală să fie stabilit în funcţie de dramatismul piesei, poate să difere de la caz la caz. Şi e obligatoriu ca bezna să nu fie însoţită de tăcere. Nu, asta nu e indicat. Imediat ce se sting luminile, sala trebuie cuprinsă de muzică. Lentă sau ritmată, nu prea contează. Tare să fie. În tot timpul ăsta, actorii se pot reculege sau regăsi în spatele cortinei. Cu siguranţă şi ei au nevoie de asta. La fel cum au şi spectatorii. Şi-şi vor primi aplauzele după această pauză de reîntoarcere spre sau la sine a fiecăruia în parte.
E prea bruscă smulgerea din piesă în viaţă, din lumea cuprinsă-n replici în vieţile lumii din sală, din şoaptele de pe scenă în zumzetul creat printre scaune. Şi e prea grea, ameţitoare uneori.
Pentru că povestea creată şi imaginată acolo, în cele 100-120 de minute, nu se opreşte odată cu ultima replică, nici odată cu căderea cortinei. Uneori, nu se opreşte nici când te reîntorci în ploaia ce cade pe strada care îşi vede mai departe de paşii ce-i înţeapă braţele ca şi cum nici nu ţi-a observat lipsa. Dar acolo, în stradă, în noapte, printre trecători, e mai uşor să te detaşezi, pas cu pas, de toată simţirea aia ce te-a sufocat, te-a înţepenit pe scaunul roşu, te-a aruncat într-o altă viaţă, în alt timp, în alt iureş. Mai frumoase sau mai gri decât realul din care ai vrut să evadezi plătind pentru asta un preţ derizoriu.
Acolo, în sală, ultima replică poate însemna şi descătuşarea tuturor emoţiilor adunate de la primul gong. Şi toate astea au nevoie de timp şi de puţină intimitate ca să poată fi autentice. Nu-ţi poţi plânge în voie tot ce-ai adunat până să intri-n sală, şi ce s-a adăugat imediat după asta, când reflectoarele sunt pe tine şi 200 de oameni stau în picioare şi aplaudă. Ţi-e ruşine mai mult decât orice. Că aşa suntem noi, ne e ruşine să plângem printre alţi oameni care ascund, printre aplauze, propria ruşine de propriul plâns. Aplauzele alea, pe lângă apreciere, ascund şi o refulare. E ca şi cum lăsăm plânsul în seama palmelor care se unesc zgomots de parcă am vrea să strivim toate lacrimile, regretele sau suspinele, să le înăbuşim, să le împiedicăm ieşirea la suprafaţă.
Ca atunci când eşti singur şi la finalul unui film laşi plânsul să curgă în sens invers genericului. De jos în sus apar literele care formează toţi oamenii ce-au contribuit la ceea ce ai văzut, de sus în jos curg lacrimi ce formează tot ce-a trezit în tine munca aia a acelor oameni. Şi priveşti în gol în timp ce scrisul umple ecranul şi e timpul tău cu emoţia ta, timpul de asimilare a poveştii, a transpunerii poveştii în propria poveste. Apoi, după ce-ai trăit-o, te poţi întoarce la ale tale.
Sau ca atunci când citeşti ultimul cuvânt dintr-o carte şi nu fugi cu ea să o aşezi în bibliotecă. O mai ţii puţin în mână, mai citeşti o dată ultima copertă, ai vrea să o strângi la piept, ca pe un prieten drag ce ţi-a fost musafir şi acum e-n prag, pregătit de a pleca departe.
Şi acolo ai nevoie să-ţi simţi emoţia, să o laşi să fie, să o laşi să se manifeste, să plângi sau să râzi fără teama că eşti văzut şi auzit şi apoi judecat de ochi care caută înţelesuri ascunse în orice. Să fie întuneric şi să fie muzică. Să nu se vadă şi să nu se audă cum oameni plâng printre alţi oameni.
Aşa că, vă rog, nu mai aprindeţi luminile-n teatre imediat după ce se sting luminile pe scenă!
Din păcate nu avem o educație emoțională și nu ne permitem să ne arătăm vurnerabilitatea așa oricum, oriunde. E păcat fiindcă asta ne face autentici. Cât despre lumina ta, da, cred că n-ar mai trebui aprinsă deloc.
ApreciazăApreciază
Probabil e ceva transmis, un soi de scut în faţa „inamicului”, să nu ne vadă slăbiciunea. Poate…
M-aş bucura să se poată 😉
Seară bună, draga mea!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, așa am fost educați, după tipare vechi. Mulțumesc, la fel! 😊
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Multe tâlcuri în acest text al tău, Potecuț, multe… De necomentat în plus. Fiecare va lua ce simte a lua. Eu îmi iau tâlcul-lacrimă, azi mi-e cel mai potrivit în fața acestui text.
Sănătate și oameni buni alături!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Şi tăcerile transmit multe, draga mea! Poate mult mai multe decât o fac cuvintele…
Te îmbrăţişez!
Numai bine îţi doresc şi îţi mulţumesc!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nici în sala de cinematograf nu se aprind brusc luminile cand începe sa apara genericul … nici atunci eu nu ma ridic brusc si nu încep sa vorbesc cu voce tare… Este ca si cand as înterupe brusc magia care se crease între mine si personajele din film sau piesa de teatru. Ceea ce ai trait în sala de spectacol dispare brusc si dureros. Asta este doar opinia mea … tu nu o baga în seama! 😀
Seara placuta, draga mea!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
E şi opinia mea, de asta aş vrea să nu se mai întâmple asta…
Mulţumesc, Ella!
Seară bună şi ţie!
ApreciazăApreciază
Și vă rog nu vă grăbiți să părăsiți sala, de parcă v-ar fugări cineva, spun și eu. 🙂
ApreciazăApreciază
Da, şi asta… 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Superb ți-ai expus sufletul în cuvintele acestea şi, poate, nu doar pe al tău. Ar trebui… 😊
ApreciazăApreciază
Îţi mulţumesc tare mult! Dacă nu doar pe al meu, e şi mai mare bucuria! 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mi-ai amintit de cât amar de vreme nu am mai fost la teatru… Ai scris din nou cu sufletul, copil drag.
ApreciazăApreciază
Cred că numai aşa pot, Ana! Cred…
Te îmbrățişez!
Hai la mine şi mergem împreună 😉
ApreciazăApreciază
De multa vreme nu am mai fost la teatru. Acum vreo doi ani, cand am fost ultima oara am plecat cu un gust amar. Multa opulenta, prezenta mediului de afaceri interesata sau nu de spectacolul serii, buluceala pe usi la iesire, invitatia unuia adresata altuia, mai mult decat academica „te-astept, co….ie la un vin” m-au facut sa uit de ce eram acolo. Am admirat noua fata a Teatrului de Nord, proaspat renovat cu fonduri europene, perfect accesibilizat si pentru cei ca mine. Macar atat!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Of, îmi pare rău că nu a fost chiar o experienţă plăcută. Eu m-am bucurat să văd oameni din toate categoriile şi mediile. A fost o atmosferă plăcută, nu am ce zice. Sper să nu fi fost o excepţie. Până acum cam tot aşa a fost dar nu se ştie niciodată.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am remarcat de multa vreme sensibilitatea din articolele si versurile tale. Îmi plac Sufletele sensibile, romantice si sentimentale, chiar exigente în acest sens.
O noapte cu pace si liniste-n Suflet, draga Potecuta !
ApreciazăApreciază
Mulţumesc, Iosif!
De sensibilitate nu duc lipsă, e drept. Uneori mă cam încurcă dar asta-s eu.
Zi frumoasă!
ApreciazăApreciază
De-ar fi toți spectatorii – sau măcar cât mai mulți – și cititorii ca tine, cultura ar fi privilegiată și mult bine ar reuși să facă. Păcat că nu toți simt ceea ce ne-ai transmis, ci se bulucesc să iasă pe uși, bifând rece încă o piesă vizionată.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă onorează comentariul tău şi îţi mulţumesc mult, Petru!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Bre, Potecuta, esti cam idealista! Revino in mileniul 3, secolu’ 21….pai se poate? Un’ te crezi? Seminte si floricele is bune si la teatru…ce? la teatru nu e ca la film? Nu tot stai pe scaun si te uiti?😃😃😃
Haida…pup si zi frumoasa sa ai! 😚😚😚
ApreciazăApreciază
Ai dreptate, sunt cam demodată. Şi nişte vuvuzele ar trebui 😀
Te pup, draga mea! Zi cât mai bună!
ApreciazăApreciază
😙😙😙😙😙😙😙😙
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu mai e nimic altceva de spus.Să nu tulburăm.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulţumesc frumos! În şoaptă o fac 😉
ApreciazăApreciază
Puțini suntem ce-i care plangem la finalul unui film din refulare sau transpusi în locul actorilor, și eu sunt de acord cu ce ai scris mai sus. Zi frumoasă și liniștită Potecuto!
ApreciazăApreciază
Eu sunt printre cei puţini 😀
Îţi mulţumesc mult, draga mea!
O zi bună şi ţie!
ApreciazăApreciază
Ai mare dreptate Potecuta! Asa este magia de pe scena se termina atat de brusc si uneori dureros odata cu aprinderea luminilor :), mi se pare cateodata aproape o lipsa de respect pentru ceea ce s-a intamplat pe scena si in sufletele noastre 🙂 🙂
ApreciazăApreciază
Mă bucur tare mult că eşti de acord cu mine, înseamnă că nu sunt singura care a simţit asta!
Îţi mulţumesc mult!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Se intampla destul de rar sa nu fiu de acord cu tine Potecuta 🙂 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
oho, n-am mai fost de foarte multă vreme la teatru, dar înțeleg ce spui. este exact senzația pe care o am citind (de cele mai multe ori închid telefonul, îl pun pe silențios ca să nu mă tulbure). când închid cartea, după ce ultima filă a fost sorbită, de multe ori stau așa, cu ea în brațe și ochii pe pereți. iar sufletul… sufletul e o ploaie de clopoței.
ApreciazăApreciază
Şi eu îmbrăţişez cărţile după ce le citesc. 😳
Înseamnă că tu mă înţelegi perfect!
Ce frumos ai spus de ploaia aia…!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mesaj-manifest. Subscriu fără rezerve! 🙂 De prea multe ori eşti scos din piesă pentru a face o scurtă şi dureroasă incursiune în realul gadgeturilor de tot felul.
ApreciazăApreciază
Mulţumesc mult pentru susţinere!
Ohh, da! Aş pleda chiar şi pentru un fel de garderobă pentru telefoane. Să fie lăsate la intrare-n sală, aşa cum lăsăm hainele.
ApreciazăApreciază
Sunt total de acord cu tine draga mea, insa din pacate nu cred intr-o schimbare sau bun simt.
O seara frumoasa! Pupici!
ApreciazăApreciază
Eu mă încăpăţânez să cred. Încă am reusrse să sper!
Mulţumesc, Ileana!
Să ai o zi frumoasă!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Sunt de acord cu tine potecuță și subscriu. Și mie îmi place să mă desprind ușor de povestea de care mă las capturată.
Și ar mai fi ceva, cei care au probleme cu sinusurile să se stăpânească sau să stea acasă. Se mai nimerește câteodată cineva care din două în două secunde își fornăiește nasul de te apucă groaza și scârba și ești nevoit să renunți tu.
O seară superbă îți doresc! 🤗❤~~~~
ApreciazăApreciază
Să ştii că s-a întâmplat chiar la cea mai recentă piesă văzută. Era cineva răcit prin sală şi a tuşit cam toată piesa. Na, n-aş vrea să fiu rea dar a fost destul de deranjant, mă rugam să nu tuşească exact pe replică…
Seară frumoasă şi ţie, draga mea! Îţi mulţumesc!
ApreciazăApreciază
minunat manifest! ar trebui distribuit, la intrare, odată cu programul serii, să facă parte din întreg. din întregul emoției – ea însăși lumină.
ApreciazăApreciază
Mulţumesc, Adina! M-a bucurat mult comentariul tău! Tot emoţie a fost şi-n el 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu demult am fost, la opera,la concert, nu mi-a plăcut atmosfera. Nu mai exista respect de sine, dar nici pentru artiști. Mi-a plăcut textul, cum altfel !😍
ApreciazăApreciază
Îmi pare rău că a fost aşa. Din fericire, nu am păţit asta, sper să nu fie cazul să mă contrazic singură 😀
Îţi mulţumesc, ane!
ApreciazăApreciază
Ce observație interesantă ai făcut, Potecuță! ” la finalul unui film laşi plânsul să curgă în sens invers genericului.” Nu m-aș fi gândit niciodată la asta. A fost o revelație. 🙂
ApreciazăApreciază
Cred am vorbit din experienţă 😀
Îţi mulţumesc mult, draga mea!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cu drag.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pingback: Despre teatru, cu dragoste | Poteci de dor