Mama ei de tulburare

Pe cuvânt că am dat copy-paste la ultima parte din titlu! 👿 Dar revin la asta.
A fost o perioadă-n adolescenţa mea când avem o treabă cu aluniţa de pe nas sau de deasupra buzei superioare. În sensul că-mi doream şi eu una. Ori pe nas, pe o nară mai exact, ori pe undeva în partea stângă sau dreaptă, deasupra buzei. Nu i-aş spune fantezie, eram prea copilăroasă să am fantezii cu aluniţe şi nici nu era vorba de asta, eu îmi doream pentru mine. Pur şi simplu îmi plăceau. Nu ştiu dacă le consideram sexi pe fetele care aveau. Dar sigur mi se păreau mişto. N-a fost să fie.

Din copilărie şi până-n zile noastre, mi s-au părut foarte mişto persoanele „rârâite”. Ştiu copii care au fost sau merg la logoped să îndrepte r-ul, ştiu adulţi care poate consideră asta un defect şi poate unii sunt complexaţi dar eu mă declar perfect fascinată de asta. Sunt două tipuri de persoane pe care, din acest punct de vedere, le-aş asculta vorbind zi şi noapte: pe cei din Republica Moldova şi pe rârâiţi. Şi sâsâiţii sunt dulci când vorbesc dar, cu tot dragul, sunt pe locul doi în preferinţe.
Ei, asta nu mi-am dorit. Pentru că eu prefer să-i ascult vorbind. Şi cât să vorbesc singură, să mă aud? Ştiam deci că nu-mi va folosi prea mult asta.

Dar cumva, cine-a zis (chiar, cine-a zis? 🙄 ) că universului trebuie să-i ceri cu subiect şi predicat ceva, altfel el nu prea pricepe şi încurcă oalele, a zis bine. Că m-am trezit, fără să cer, cu nişte aluniţe-n pronunţie de mă paşte gândul să mă înscriu la clasa pregătitoare. Pare că glumesc dar nu-i chiar glumă.
De pildă, aseară mă uitam puţin adormită la un documentar despre TOC. Şi cum eu vorbesc cu mine-n gând de multe ori, am vrut să-mi zic că „fată, TOC înseamnă turbu… tulbula… turblurare… tulbulare… turburale…” şi m-am panicat. Mi-am zis că surdina e de vină, o avea vreun scurt, ceva. Am încercat cu voce tare. La fel: turblurare, tulbulare, turbulare… tul cum pisici îi zice?
Aş fi scris în google dar ce să scriu dacă nu ştiam să-i zic? Am lăsat aşa, dând vina pe starea de somnolenţă.

Azi dimineaţă… cine făcea vocalize lângă cana de cafea cu turbu… tulbula, tul – bu- ra-re- deci tulbula… ? Io, desigur. Nu mere nici aşe. Nu pot. Deci nu pot. Acum am scris în google tulbu şi mi-a dat cuvântul, am dat copy-paste.

Mi-a mai trecut panica atunci când mi-am amintit de un domn, învăţător la o şcoală dintr-un sătuc de munte, cu elevi pentru care şcoala era un fel de repaos de la muncile zilnice. Mulţi mergeau la şcoală după ce se asigurau că au muls sau tuns oile. Avea o lecţie cu o ciocănitoare. După ce a auzit de la copii cuvântul în toate formele lui, de la ciocinotoare la cocionitoare, de la cionicătoare la coniciotoare, bietul om s-a trezit în imposibilitatea de a mai spune forma corectă. S-a dus în clasa paralelă la colega lui şi a răcnit: „cum mama dracului îi zice la pasărea asta?”.
Mno, aşa şi io.

Foto