Găsesc acul în aproape orice car

Permiteţi să raportez: ieri, cam juma de zi, am răscolit printre gândurile sub formă de versuri scrise de mine de la începuturi până în prezent. Pentru că a fost nevoie să fac asta, să le sortez puţin. Nu vă pot spune acum de ce, vă spun doar că nu e vorba de o carte, vă rog să-mi ţineţi pumnii pentru că am emoţii deşi nu e vorba nici de un concurs şi vă promit că dacă va fi să fie ceva, vă voi spune atunci. Ideea e că tot citind şi sortând, mi-a zburat orice urmă de inspiraţie deşi ieri dimineaţă parcă-mi dădea târcoale un început de ceva. S-a dus cum a venit. Aşa că nu am ce face, e musai să mă laud. Că cine să mă laude dacă nu ştie nimeni ce ştiu eu să fac? Nu? De aia vă spun, să mă lăudaţi voi. 😀

Nu ştiu cum sunteţi voi dar eu, când am un pitic nelămurit pe creier, parcă nu pot face nimic până nu-l lămuresc cu problema care-l face să se zbată. Exemplu: dacă mă uit liniştită la un film şi apare un actor care-mi spune ceva dar nu chiar tot ce vreau să ştiu, cum ar fi nume sau filmul în care l-am mai văzut, s-a terminat cu liniştea şi cu filmul, nu mă mai pot concentra până nu mă lămuresc. Degeaba încerc să amân, să urmăresc filmul pe ideea că după am timp să caut, nu merge şi gata. Şi dacă filmul e la TV deci nu pot pune pauză, e pa. Şi aflu numele, aflu şi filmul în care l-am văzut şi mă loveşte altă zbenguială-n cap: oare despre ce era filmul ăla? Nu e uşor să trăieşti aşa, vă spune unul păţât.

Pe de altă parte, nu mă las până nu aflu. Că-s căpoasă când vreau. Când nu, flori de măr scrie pe mine. Dar când sunt căpoasă, scot informaţia din nimic. Dacă aud o melodie şi înţeleg numai un vers, în 8 cazuri din zece, o găsesc.
Aşa. Şi ştiind eu cât de greu e să lupţi cu piticii ăia, normal că mă sensibilizează suferinţele altora în acest domeniu şi mă dau peste cap să aflu. Nu c-aş fi eu vreo maică Tereză, că nu-s. Dar odată expusă problema, ea devine a mea. Că dacă mă întreabă cineva oare cum era melodia aia, cu ăla care… şi eu nu ştiu, apăi mă calcă dacă nu aflu. Deci fac efortul şi pentru mine.

Sună telefonul: ştii, am o problemă de azi dimineaţă. Era o poezie scrisă de Radu Gyr. Nu ştiu titlu, nu ştiu nimic, am căutat, nu am găsit nimic. Ştiu că era ca un fel de scrisoare scrisă din închisoare iubitei. Şi ceva cu te aştept, parcă.
No, a spune că e o poezie cu închisoare scrisă de Radu Gyr, e ca şi cum ai spune că vrei să cauţi o colindă de-a lui Hruşcă. Nu ştii nume, nu ştii niciun vers dar ştii sigur că e colindă.
Am răscolit poeziile lui Gyr dar ceva-mi spunea că nu fac bine. Şi… o oră mai târziu sun: Auzi, ia ascultă, asta e? Daaaa!
Problema e că nu era Gyr, era Andrei Ciurunga dar ce ne mai încurcăm în amănunte? 😀
Ce mândră am fost de mine, nu vă spun. Am găsit? Am găsit. Din nimic. Că de la ceva cu închisoarea scrisă de Gyr până la Ciurunga e… cale de nervi tociţi.

Exemplul doi: oare cum se numea filmul cu ăia plecaţi în vacanţă şi ajung prizonieri şi se iscă un fel de revoluţie? Blank. Beznă. Nimic nu mai ştiam. Nici măcar numele actorului principal. Dar evident, a început să mă macine. Aici vă pot dezvălui trucul meu că nu mi-e ruşine. Şi dacă mi-e, e mai uşor să trăiesc cu ruşinea asta, plus ruşinea în faţa lui google, decât cu tropăiturile piticului.
Cum nu puteam să scriu pe google rezumatul filmului, am scris ce ştiam eu: actor blond. Taaa-daaam. Mare filosofia asta. Am dat pe images, am găsit actorul, click pe el, aflat nume, căutat filmele-n care-a jucat, găsit film. 5 minute a durat. Frământarea ar fi durat 3 zile. Nu mai bine îmi asum bătaia de joc a lui google când a văzut ce caut eu? 😀

Vă mai spun ceva şi gata. Când am chestia aia cu numele, unui actor sau unui cunoscut, dar aia-n care ştii dar nu-l poţi spune, e pe limbă, cum se spune, eu iau alfabetul la rând. Şi spun R…r… ra… re… ri.. ramona, rodica… re.. ree… rebeca! Asta e. Gata!

Şi voi faceţi aşa sau sunt numai eu dilaila?
Cred că îmi deschid birou de obiecte pierdute 😀

Foto