Oameni mici printre cei mari

Am văzut, înainte de sărbători, o emisiune în care concurenţii aveau de ghicit vârsta unor oameni care apăreau pe rând în faţa lor, unii fiind persoane publice. Le spun aşa ca să evit termenul de „vedete”. Printre concurenţi a fost Marian Drăgulescu şi încă doi, îmi scapă numele lor, dar oricum nu ei sunt subiectul. În faţa lor, Nicolae Furdui Iancu şi fiul lui. S-a zis un 50 o dată apoi s-au legat de faptul că fiul lui, înalt cât el, ar trebui să aibă în jur de 25-30 (ziceau ei) deci el nu poate avea numai atât sau ba da, că poate l-a făcut de tânăr şi în fine, negociau între ei. Dacă nu mă înşel, Drăgulescu a fost cel care a spus că are peste 70, moment în care, spontan sau regizat, artistul chiar a făcut ochii foarte mari. Şi avea ca argument faptul că el îl ştie de la televizor de când era mic, că se uita la el şi îl asculta, şi părinţii lui îl ascultau deci trebuie să fie destul de bătrân. Nu a greşit decât cu mai mult de 10 ani dar asta contează cel mai puţin acum, când uşor-uşor încerc să intru în subiect.

Logica lui nu era deloc de condamnat şi m-am gândit că da, sunt foarte mulţi oameni, în jurul nostru sau doar pe ecranele din faţa noastră, care erau mari când noi eram mici. Şi care parcă au rămas la fel deşi şi noi ne-am făcut mari între timp. Am crescut ştiindu-i undeva, într-un context, şi azi, când dăm timpul înapoi, ne vine greu să îi plasăm într-un timp exact. Parcă imaginea lor a îngheţat într-un atunci care se topeşte brusc într-un acum şi am vrea să spunem că ei sunt aici de când e toată lumea asta, că aici şi aşa au fost tot timpul.
Şi când îţi socoteşti tu vârsta şi îţi aminteşti de tine mic şi de ei mari, nu-i aşa că ai tot pune an peste an şi veac peste veac? Că uneori parcă au trecut osutăşicevadeani de când te-ai cunoscut şi ai început să te ştii. Toţi cei care erau deja acolo când tu te-ai întâlnit… trebuie să aibă măcar puţin peste toţi anii ăştia. Şi alteori, parcă a fost ieri. Şi ieri, ei tot acolo erau.

Şi sunt oameni Mari. Care-s Mari de când erai tu mic. Şi care ţi se descoperă brusc. Ţie, cel ajuns mare. Ţi se arată aşa cum nu i-ai fi înţeles atunci. Şi asta îi face şi mai de iubit. Şi asta te face să te cuibăreşti atunci când îi găseşti aşa, să te faci din nou mic, mic-mic, atât cât să-ţi încapi în palmă şi să îi regândeşti şi reinventezi, să-ţi resetezi amintirile despre ei, să le dai şi-o nuanţă, nu doar un nume.

Horaţiu Mălăele arată aşa de când îl ştiu. Nu personal. De pe scenă şi de la televizor. Şi de nişte ani. Cam osutăcinzecişiceva. Am acum în minte imaginea clară cu el pe scenă, în faţa sălii pline, dezordonat îmbrăcat, cu cravata atârnând, cu o sticlă-n mână, împleticindu-se şi bâlbâindu-se, dând senzaţia că nu mai ştie replicile, că nu mai poate vorbi. Ştiam că e actor, ştiam ce e un actor, voiam să cred că se preface. Dar, deşi dusă prin săli de spectacole cât de des s-a putut, mintea mea nu prea putea înţelege genul ăla de perfecţiune. Îmi era teamă să nu cadă de pe scenă deşi nu văzusem în realitate oameni beţi care să cadă-n faţa mea. Înţelegeam glumele, râdeam şi eu, dar mă gândeam că poate lumea râde de el, că e beat. La finalul momentului a fost perfect lucid şi a ieşit din scenă perfect drept, aşa cum perfect beat a fost cu câteva minute înainte. Şi a rămas imaginea asta.
După un an sau mai mult, când urma să mergem iar la spectacol, am şi întrebat-o pe mama dacă iar vine beat. N-a venit aşa. A venit doar… uituc.

L-am văzut în multe roluri, am lăcrimat de câteva ori ascultându-l şi, fără să folosesc îngrozitorul „cel mai mare”, fără să cred în acest cel mai…, mi-am spus mie că e mare şi mi-am dorit, tot mie, să mă fac mică, să-mi încap măcar în buzunar, în clipa care-mi mai dezvăluia câte ceva ce mi-a scăpat. Câte ceva ce oricum n-aş fi putut pricepe. Nu atunci, la vârsta la care, deşi ştiind ce e un actor, înţelegând ce face un actor, mă temeam să nu cadă din picioare omul care părea atât de beat încât nu puteam crede că e doar un rol.

M-am făcut mică, cât să-ncap într-o secundă, şi când am citit asta:

„mi-e dor de tine
mi-e dor de tine,
ca unei beri de-un pic de gheață
ca unui mort de-oleacă viață
ca unei Londre de o ceaţă
ca unui do de-o cântăreață
ca unui ac de-un pic de ață
ca unei carți de o prefață
ca unei pușcării de-o hoață
ca unui mic scanal de-o țață.
și iarăși, pentru a câta oară,
ca unui eschimos de-o portocală
ca unui tren de-o mică gară
ca unui pepene de-o vară
ca unui pesimist de-o cioară
ca unui azi de-odinioară” – Horaţiu Mălăele

şi apoi am redevenit omul care s-a făcut mare şi-am venit să vă spun că eu cred că sunt unii oameni mari care-s mari de când eram noi mici. Dar cred că ei nu ştiu asta.

Foto