Am avut şi eu un moft…

Astăzi mi-a venit şi mie cheful să fac o aroganţă, ca de început de an, şi astăzi a şi trecut. Am vrut şi eu să mă bag în seamă, să-mi acord nişte importanţă, să mă citez eu pe mine, ca marii clasici, şi mi s-a dus tot elanul. Am vrut să fac un fel de „arc peste timp” (ca şoimii patriei), să mă repostez şi eu să văd cum e, să simt şi eu ce simt cei repostaţi, dar m-am pleoştit mai tare decât eram. Că… n-am ce. Am avut în cap un 9 ianuarie 2014 adus în 9 ianuarie 2018 dar ce să vezi, exact despre un film scrisăi şi atunci. Şi nu mai ştiu ce-am setat dar filmul ăla stă oricum afişat pe pagină, cică la cele mai bune articole. Aiurea, nu există la mine cele mai bune. Dar asta-i altceva. Ce-o fi fost atunci în capul meu, nu ştiu. Trebuia să mă gândesc că azi, după un război de două zile cu o răceală care mă vrea şi-mi face curte şi eu, o insensibilă, ţin de uşă cu toată forţa mea pentru că eu nu o vreau pe ea, voi simţi nevoia să mă repostez. Şi atunci trebuia să fi scris altceva. Că şi postarea trecută e tot despre film. Aşa că nu pot face arcul decât dacă trag de el. Şi am tras. Mai cu nişte zile-n colo.

Dar înainte să-mi fac şi eu moftul, vă spun că am constatat următoarele: ori era zăpadă mare, ori nu era dar îmi doream. Că cele mai multe texte sunt cu şi despre zăpezi. Ce chestie. Eu nu mă citesc din urmă, pe cuvânt. Deci şi pentru mine sunt o surpriză, mai ales că nici memoria nu e chiar de partea mea. Aşa că nu-mi amintesc cum a fost ianuarie acum 4 ani. Am avut zăpadă? Cred că da, că am scris undeva de un nene care dădea la lopată şi nevasta îi dădea indicaţii pe care eu le-am auzit în drum spre muncă. Să fi fost numai câteva zile? Oricum, au fost vremuri mult mai normale decât astea-n care îmi vine să scriu despre liliac înflorit. În fine, las mai jos un text din tinereţe, cum s-ar zice. Normal că-i cu zăpadă.

Oare să-mi pun ghilimele? Hai că-mi pun, să mă simt bine până la capăt 😀

„Ziua pare că nu-şi grăbeşte paşii, ar mai sta puţin ascunsă ca şi cum nu ar vrea să întrerupă minunatul spectacol nocturn în care fulgii se iau la întrecere cu secundele şi tăcerile se risipesc într-un contur nedesluşit. Vântul se joacă lăsându-se acoperit de zăpada pe care braţele lui a ridicat-o dintr-o suflare. Se scutură rapid şi repetă jocul iar şi iar, asemeni unui copil care se cere legănat. Nu vrea să fie văzut alintându-se însă câte un scârţâit de poartă îl dă de gol dar se opreşte imediat şi, pentru o clipă, pare că îşi ţine răsuflarea. Nu se poate abţine mai mult şi îşi reia jocul aruncând în zări fărâme de alb doar ca să se ghemuiască apoi sub ele şi să se amuze de tâmplele-i ninse. Bietul de el, nu ştie că-i sunt ninse de timp şi nu de fulgi….
Invizibili oameni de zăpadă îşi ning iluziile şi le transformă-n covor pentru paşii apăsaţi ai celor care se încăpăţânează să-şi poarte visul spre lumină. Când ninge, se amestecă visele cu iubirile netrăite, poveştile din viaţă cu basmele fără final, încărunţesc copacii de uimire şi se acoperă toate cu înţelesuri şoptite. Când ninge, se cern speranţe şi se spun poveşti. Trebuie doar să înveţi să asculţi…
Îmi fac cărare printre toate şi încerc să nu le strivesc, calc atent deşi ecoul fiecărui pas străpunge, nemilos, liniştea din jur. Ninge peste mine, ninge peste toate….
Încerc să fac un bulgăre în care să adun măcar o parte din toate cele la care am visat cândva, dar zăpada se topeşte imediat ce o ating. Mi-e jar în suflet, străinule, topesc zăpezi!
Ninge peste toate şi-n mine se arde… ”

Mno, cam asta-am fost şi asta mi-s. Vorba aia, pe vremea mea… 😀
Dacă spun că am febră deşi nu mă las, răceala asta nu are ce să caute pe mine, mă iertaţi că am vrut să-mi fac şi eu moftul ăsta? Nu e chiar repostare, am dat cu copy-paste, dar tot un fel de. Acum aştept să văd cum e cu gândul ăsta.
Că de alţii am mai fost repostată şi ştiu ce fain e şi le mulţumesc şi aici pentru asta. Dar de mine, nu-mi amintesc să fi fost. Repostată.

Foto