Primul pe anul ăsta

Film. Pe care l-am văzut. De fapt, primul despre care merită să scriu dintre cele văzute anul ăsta. Că-n rest, am mai văzut din astea uşurele, difuzate la tv în timp ce eu leneveam în voie. Pe ăsta l-am văzut pe net. Nu e grav că spun asta, nu? Nu l-am downloadat. E drept, nici bilet n-am plătit dar sper să fiu iertată pentru asta. M-a scuturat puţin deşi nu e tocmai din genul celor „grele” chiar dacă subiectul, fiind perfect în ton cu vremurile, poate fi mai greuţ de digerat.
Vă promit că nu vă voi spune cine şi dacă moare la final şi nici cine şi dacă se căsătoreşte 😀 deci dacă aveţi chef, puteţi citi liniştiţi, nu vă voi strica surpriza.

Filmul se numeşte Perfetti sconosciuti în varianta „de la mama lui”, adică aia originală. Îl găsiţi tradus şi ca Străini perfecţi şi Complet străini sau Perfect necunoscuţi. Tot ăla e.
Se dau trei cupluri şi un el, jumătatea unui alt cuplu. Unii, prieteni încă din copilărie, alţii, acceptaţi şi integraţi în gaşcă după ce au devenit „jumătatea prietenului”. Cunoscut, nu?
Se întâlnesc în casa unuia dintre cupluri, la masă. Deşi nu e nevoie de motive pentru astfel de întâlniri la cină, există totuşi pe fundal o eclipsă de lună. Discuţiile de început te fac să te simţi în plus şi asta subliniază legătura puternică dintre ei, faptul că se cunosc bine, că-şi cunosc familiile, că-şi ştiu obiceiurile, că acum continuă o discuţie începută „ieri”.
Ce secrete pot avea oamenii ăştia între ei? Îşi permit glume pe care nu ţi le permiţi chiar cu oricine, se „înţeapă” şi se şicanează, aşa cum fac prietenii vechi. Şi tocmai pentru că nu există secrete, cineva vine cu ideea unui joc. Pe toată durata serii, toate telefoanele stau pe masă, în mijloc. Toate mesajele, mailurile, mesaje WhatsApp sunt citite de destinatar cu voce tare. Şi toate apelurile sunt preluate pe speaker, fără ca cel care sună să fie anunţat de asta.

Doar suntem între prieteni, nu? Există o limită şi e vorba de intimitatea ta? Da, există. Dar odată lansată provocarea, orice refuz se traduce de partenerul celui care refuză în „ce ai de ascuns?”. Şi… cedezi. Cedezi?
Poate e uşor de ghicit scenariul dar, credeţi-mă, nu e. Sau, chiar dacă e, felul în care decurg lucrurile te aruncă direct în cele mai ascunse cămăruţe ale tale. Şi te ţine acolo, te obligă să te uiţi atent şi să te întrebi şi să-ţi răspunzi.

Telefoanele au devenit „cutiile negre ale existenţei noastre”. Ce e acolo spune despre noi mai mult decât spun acţiunile noastre între prieteni, în familie? Ascund ele partea noastră vulnerabilă, cea mai sensibilă, cea bine protejată sau, din contră, ascund un „eu” pe care nici noi nu-l cunoaştem dar de care avem nevoie ca să ne hrănim prin el unele nevoi pe care nu vrem sau nu mai putem să le hrănim altfel? Poate fi vorba de o nevoie de confirmare a noastră printr-un mesaj de acceptare, un simplu şi nevinovat compliment. Sau sunt ele doar o oglindă care nu reflectă decât ceea ce suntem în orice situaţie?

Cu siguranţă, fiecare avem un „cel mai bun prieten”. Sau „un prieten” căruia îi spunem mai multe despre noi decât altui prieten. Care ştie despre noi mai mult decât altul, cu care avem discuţii mai „intime”. Suntem dispuşi acum, presupunând că se află în faţa noastră, să-i punem la dispoziţie telefonul cu tot ce se află-n el? Nu aş vrea să ne gândim numai la amantlâcuri, nici filmul nu pune accentul numai pe asta deşi, aşa cum sigur aţi presupus, apare şi aspectul ăsta. Deşi nu e chiar definitoriu. E un aspect al unei probleme mult mai profunde.
Poate fi vorba de o vizită la medic despre care nu am spus nimănui, un răspuns legat de un loc de muncă despre care nu am vorbit poate din superstiţie, poate de frica unui eşec, despre o dorinţă, o neîmplinire, o discuţie cu mama sau cu fiica adolescentă, o răbufnire legată de cumnat, soră, soacră, nepot etc.
Şi toate astea se află la distanţă de un ecran care se aprinde şi anunţă un SMS. Care aşa, la rece, poate părea ceea ce nu e. Şi ar necesita tone de explicaţii. Sau poate e exact ceea ce pare. Dar nu suntem dispuşi să împărţim cu nimeni altcineva decât cu cel care l-a trimis.

Pe de altă parte, vedem (cel mai des pe FB dar şi printre cunoscuţi) familiile alea „perfecte” pe care le admirăm în tăcere. Îi invidiem şi poate ne plângem de milă că nu suntem ca ei. Locuri de muncă perfecte, copii frumoşi şi cuminţi, vacanţe în locuri la care doar visăm. Şi fericire. Mai ales fericire. Şi nu mimată. Ei chiar cred că-s fericiţi. Şi sunt. Deşi, ceea ce spun telefoanele lor e în total contrast.
Cum ar fi ştim că-n telefonul ei, cineva, altcineva decât soţul, aşteaptă un răspuns la întrebarea „iubita mea, ce porţi pe sub rochiţă?” şi în telefonul lui e un mail cu o programare la sedinţe de terapie despre care ea nu ştie nimic? Sau e un mesaj prin care e anunţat că va fi tătic. Şi mesajul nu e de la soţie.
Sunt astea lucruri pe care le discuţi cu prietenii? Şi dacă nu, sunt îndreptăţiţi ei să te acuze că nu ai avut încredere-n ei? Şi dacă da, nu se cheamă că îi faci părtaşi la înşelarea încrederii celuilalt?

Cum spuneam, fără să ne rezumăm la amantlâcuri, sunt mai multe aspecte pe care le tratează şi filmul şi care ar putea apărea şi-n viaţă. Lucruri pe care le ţinem doar pentru noi deşi nu neapărat pentru că ar fi secrete capitale. Dar sunt doar ale noastre. Şi pe unele le ţinem în telefoane.

Vă las melodia din film, cu imagini din el dar nici ele nu dezvăluie mare lucru deci puteţi urmări liniştiţi, dacă vreţi să vedeţi filmul nu vă va arăta mare lucru.

Foto