„Să-uri” de final de an…

Să te îmbraci frumos. Să porţi ceva roşu. Şi ceva nou. Să mănânci peşte. Să nu mănânci pui. Să mănânci struguri. 12 boabe. Să returnezi ce ai luat cu împrumut. Şi să recuperezi ce ai dat. Tot cu împrumut. Să ai bani în buzunar. Şi să fii vesel. De ce toate aceste „să”? Pentru noroc în anul ce vine. Să râzi. Tot pentru noroc? Nu. Dar aşa cum eşti în noaptea de Revelion, aşa vei fi tot anul următor. Să-ţi pui o dorinţă la miezul nopţii. Nu se poate să-mi doresc noroc şi să le elimin pe toate cele de mai sus? Ar fi mai simplu. Nu, aşa se spune că trebuie făcut. Ah, şi să ai grijă să nu le intri-n casă oamenilor prima. Eşti femeie şi asta le va aduce ghinion, trebuie ca un bărbat să treacă primul pragul casei gazde în noul an. Chiar dacă-n casă gazdă s-au făcut toate cele de mai sus pentru noroc, se anulează toate cu asta? Da, chiar dacă…

Îhî, şi despre suflet, nimic? Ce-i cu el? Păi, nu ştiu, să te îmbraci, să porţi, să mănânci, să bei, să nu mănânci, să nu intri prima… dar despre cum să fii… tu? Ei, na. O dată pe an e Revelionul, cine are timp de suflet? Mda, şi pentru asta merită să mimezi perfect buna-dispoziţie, să joci fără greş rol de fericitul zilei, să afişezi ostentativ şi euforic împliniri despre care oricum îţi aminteşti vag.
Dar anul ăsta care vine te vede fără pic de roşu în ţinută, îţi numără boabele de struguri şi bucăţile de peşte şi, dacă nu ies toate la numărătoare, te notează undeva, ca Moş Crăciun pe lista celor mai puţin cuminţi, să ştie câte ghinioane să-ţi dea, dar nu ştie că deşi te faci că râzi, că aşa dă bine, tu cu tine nu eşti deloc împăcat? Anul ăsta nou nu te şi simte, doar te vede? Şi dacă doar te faci că râzi, să fii aşa tot anul, nu înseamnă că te vei face mereu? Sau el ţine cont doar de aparenţe?
Ei, hai. Prea serioasă discuţia asta şi deja se pun berile la rece.
Unde mergi de Revelion? Ce faci de Revelion? Unde petreci de Revelion? Doar asta auzi o lună-ntreagă. Că asta-nseamnă să fii normal. Să mergi, să faci, să petreci. Oricum, să faci altceva decât ai face în mod normal. Că cei care stau în pat şi văd un film sunt demni de compasiune în mintea colectivă. Săracii, ne spunem. Ce contează că ei au visat luni întregi la liniştea aia, la orele alea de… ei… cu ei? Nuu, noi le arătăm milă. Că nu petrec.

Se fac planuri. Să aia, să cealaltă, să, să. Iar „să-uri”. Pe cele mai multe le abandonăm în primele două luni. Că nu-s de noi, pentru noi. Că nu putem sau nu mai vrem. Le facem, ca şi anul trecut, cu speranţă. Şi asta face bine. Să mănânc mai sănătos, să fac mai mult sport, să citesc mai mult, să ies mai mult prin parc, să… şi trei luni mai târziu, cu o felie de pizza, la un film, refuzăm o invitaţie la alergat prin parc că… oboseală, că lipsă de chef. Ne întoarcem la noi, aşa cum suntem, aşa cum ne e bine cu noi.
Lăsăm planurile astea, lista e oricum lungă, tot rămâne ceva de bifat până se termină anul.
Şi planurile alea erau cam ambiţioase, am cam exagerat, hai să recunoaştem.
Şi spre finalul anului, iar concepem liste şi… şi tot aşa.

Cred că anul nou nu e un morocănos sau vreun sofisticat. Cred că ne acceptă aşa cum suntem şi cred că nu va ţine cont de cum suntem îmbrăcaţi sau ce avem pe masă. În rochii scumpe, în costume de firmă, pantaloni scurţi sau pijamale, nu ne va bate obrazul pentru asta.
Dacă avem motive de râs, să o facem cu toată inima. Dacă nu, să nu ne călcăm pe inimă doar pentru că aşa trebuie. Oricum, ce-i acolo va intra cu noi în noul an. Şi ce-i sau cine-i în gând, la fel. Indiferent de.

Să fim noi, aşa cum suntem. Că ştie el, anul nou, ce să ne ofere fără să-l forţăm prea mult, crezând că-i smulgem tot norocul prin cele 12 boabe de struguri.

Foto