De-aş fi fost în locul tău, aş fi…?

Între ce-am visat să fie şi ce este… e cale lungă, zicea Tudor Gheorghe într-un concert. Dar între ce-am fi vrut sau cum ar fi trebuit să fie şi ce-a fost… e poate şi mai lungă, zic eu, fără să merit aplauze.
Nu ştiu exact cum să formulez postarea asta pentru că nu vreau ca acest subiect să se învârtă-n jurul subiectului fierbinte al ultimelor zile. E crunt tot ce s-a întâmplat, e discutat şi răsdiscutat şi, aşa cum ştiţi, extrem de rar abordez subiecte la zi. Nu aş vrea să o fac nici acum. Sigur că se va aduce o atingere uşoară dar nu asta e ideea principală. Şi, ca să nu fie nimeni discriminat, mă aleg pe mine ca subiect de discuţie şi dau doar câteva exemple simple şi apoi vă las pe voi. Trec direct la exemple, fără „vă reamintim că-n seara zilei de…”, că am zis doar că e ceva tangenţial.

Nu am permis de conducere şi nu am făcut niciun curs de mecanică. Cât tata încerca să-şi dreagă Dacia 1310 în mijlocul drumului, eu stăteam pe iarba de lângă (dacă era cald) sau în maşină (dacă era frig). Deci nu s-a prins de mine nici măcar o fărâmă din puţinul de cunoştinţe-n domeniu pe care le avea şi el, că nici el n-a strălucit la capitolul ăsta. Când aveam vârsta la care poate aş fi priceput unde se pune uleiul, deja avea o maşină care nu se mai strica brusc, pe drum. Asta înseamnă că habar nu am ce e aia o bujie şi unde-s ele sub capotă. Sau unde sunt în general. 🙄
Nu am făcut cursuri de medicină, la orele de anatomie-n şcoală am învăţat strict din manual şi nu aş putea evalua o problemă, că nu pe asta insistă materia şi (aici spun spre ruşinea mea) nu am făcut cursuri de prim ajutor.
Acum: Doamne fereşte de aşa ceva… dar să presupunem că merg pe o stradă puţin circulată şi în faţa mea se produce un accident grav. De sub capotă iese instantaneu fum. Degeaba ridic capota, habar n-am ce fire trebuie scoase ca să nu sară-n aer.
Nu ştiu să acord primul ajutor şi oricum, dacă deschid portiera, poate omul ăla cade şi asta îi e fatal dacă problema e la coloană. Deci stau deoparte de maşină şi sun la 112, singurul mod în care pot ajuta. Mă surprinde o cameră de supraveghere de pe undeva, filmuleţul apare pe la ştiri şi 100 de mii de oameni care văd asta din fotoliul de acasă pot spune, poate îndreptăţiţi, că uite, mă, nu pot să cred, aia e animal sau ce e de stă ca tuta şi se uită?
Sigur, asta o spun acum, relaxată, fără să fi trecut prin asta, cu mintea axată pe teorie. Poate că spaima m-ar împinge spre gesturi extreme şi aş alerga spre maşină, să ajut. Şi de aici… mâna destinului. Ori aş face bine, ori şi mai mult rău.

De multe ori, când sunt aproape adormită şi televizorul e dat încet, când pocneşte mobila de la… un fenomen normal 😀 (că nu ştiu să-i zic pe nume), mă sperie, tresar, îmi transpiră palmele şi gata, trece. Chestie de secundă. O prietenă mi-a zis că ea sare din pat de la sperietură.
Nu se făceau în şcoală chestii de simulare. Nici de incendiu, nici de cutremur. Am făcut o singură dată în liceu, dar nu simulare pe bune. A sunat clopoţelul, noi ne-am aliniat şi am ieşit în curte, la careu. Directorul a citit ceva interminabil, habar nu am ce, noi ne bucuram că am scăpat de oră. Niciodată nu ni s-a vorbit de chestii reale, de situaţii dramatice sau periculoase. Şi oricum, teoria e una, practica-i alta.
Când eşti pe stradă şi în faţa ta se petrece brusc o chestie care te sperie, te ia prin surprindere, e totul brusc şi violent, cred că fără puţin antrenament, fără o minte antrenată pentru asta, nu poţi şti cum reacţionezi. Te poate încremeni spaima şi pur şi simplu înţepeneşti şi nu mai poţi reacţiona. Se poate activa cumva un soi de autoapărare şi te dai deoparte. Sau fugi. Sau din contră, reacţionezi necontrolat şi impulsul e acela de a interveni în genul aruncatului în foc. Dar cred că sunt puţini cei care, fără să fi trecut prin asta, pot spune exact ce vor face şi aia vor şi face într-un caz real.

Da, am văzut şi eu cazuri de specimene care scot telefonul mobil din instinct, să filmeze orice, oricât de grav ar fi. Da, există. Da, se întâmplă des. Dar astfel de oameni nu intră-n discuţie.
Am însă impresia că, nu ştiu de ce, avem tendinţa asta de a ne pune mereu în locul celor părtaşi la o tragedie şi ştim mereu ce şi cum am fi făcut noi. Dar nimic nu garantează că noi, la rândul nostru, chiar am fi făcut asta.
Şi eu am făcut-o, şi eu m-am revoltat, şi eu am ştiut mai bine ca toţi acei oameni ce era de făcut. Dar uite că, deşi mobila mea pocneşte de 10 ori pe săptămână, de fiecare dată creierul meu produce adrenalină sau se petrece acel ceva care-mi face palmele să transpire şi preţ de o clipă sunt îngheţată. Şi în acea clipă, pe stradă se poate întâmpla orice.
Habar nu am cum ne putem educa. Cursuri în grădiniţe şi şcoli? Nu ştiu. Dar ştiu că nu e vorba numai de nepăsare. E şi asta. E foarte, foarte adevărat că ceva, cumva, cineva ne-a făcut mai reci faţă de cei din jur. Dar nu e numai asta.

Aţi fost martorii unui episod din ăsta în care o persoană era-n pericol pe stradă? Dacă se bat două persoane, interveniţi între ele, vă puneţi scut?
E de preferat să chemaţi poliţia, spun chiar poliţiştii. Dar dacă între timp una dintre ele e rănită grav? Dar dacă cel care intervine e rănit şi mai grav?
Cum spuneam, de acasă, de la căldură, liniştiţi, avem timp de gândit, de analizat. Când e vorba de acţionat, teoria cam pică. Cred. E doar o părere. Voi ce credeţi?

Foto